Internetul cu ochii pe trecut

La sfîrșitul anilor ’80, cu vreo doi ani înainte de Revoluție, am pierdut o carte valoroasă pentru mine: Tudor Ceaur Alcaz, de Ionel Teodoreanu. Era importantă nu atît prin valoarea artistică, cît prin cea dată de „înscrierea“ ei în inventarul interdicției: ultima ediție apărută oficial era de prin anii ’40, iar alta era cu neputință să mai fie publicată, dat fiind că nu era pe placul cenzurii comuniste. Așa că ceea ce pierdusem părea atunci, în anii aceia vechi și urîți, pierdut pe veci.

Luată de vîltoarea anilor noi și agitați de după Revoluție, am uitat de ea. Ca și de atîtea lucruri pe care le credeam de negăsit, de nerecuperat vreodată. Pînă în momentul în care mi-am cumpărat laptop și mi-am instalat Internetul. Știu, noii „ere a tehnologiei“ i s-au trasat sarcini clare pentru prezent și viitor: telefoanele mobile, rețelele de comunicare, computerele, programele, paginile de Internet, butoanele, firele nevăzute, toate sînt pentru aici și acum, pentru un mîine din ce în ce mai rapid și mai eficient.

Pentru mine, însă, computerul personal și accesul instantaneu la performanțele tehnologiei au fost primii pași în căutarea timpului pierdut. Am vrut să văd, să aud, să mă întîlnesc cu tot ceea ce îmi rămăsese străin, din pricina izolării în care mi-am trăit primii douăzeci de ani, într-un sistem totalitar. Am găsit, firește, Tudor Ceaur Alcaz în zeci de exemplare, pe site-urile prin care se vînd cărți vechi. Dar acesta a fost doar începutul: Internetul mi s-a deschis în fața ochilor ca un bazar al timpului trecut, ascuns, trăit doar în gînd, cu multe întrebări și curiozități fără răspuns: un bazar al melodiilor fredonate de adulții din preajma copilăriei mele, melodii vechi, de dinainte de război, pe care nu le știam decît îngînate, cu versuri lipsă și cuvinte deformate (mi-aduc aminte cum am fredonat, ani în șir, „Bella Ciao“ fără să știu absolut nimic despre semnificația lui. Mi se părea, așa cum îl preluasem, după ureche, din interpretarea aproximativă a familiei, mi se părea, deci, un cîntec de cheflii, un imn de stadion. Aproape treizeci de ani mai tîrziu l‑am găsit întîmplător, pe YouTube, aflînd că era un cîntec celebru al partizanilor italieni, devenit astăzi hit în toate cluburile mondene); un bazar cu imagini din Occidentul anilor ’70-’80: străzi, case, reclame, modă, atentate, revolte, discursuri impresionante, viață mondenă; interviuri cu actori, cîntăreți, scriitori, pictori pe care nu‑i știam decît din niște fotografii obosite de manual, în cel mai bun caz, dar cel mai adesea fără chip și fără contur; biografii ale personajelor celebre care au traversat secolul XX, dar și adolescența și tinerețea mea; documentare tulburătoare despre transformările lumii pe care nu reușisem să le văd în timp real; creioane metalice cu ascuțitoare Koh I -Noor și gume de șters parfumate, la care am tînjit toți anii mei de școală; -screen-test-ul dat de actrițe pentru filmul Pe aripile vîntului; piese de teatru pe care le-am ascultat la radio, în adolescență, și pe care nu credeam să le mai aud vreodată (Madona, de Tudor Mușatescu, sau Acolo, departe, de Mircea Ștefănescu); imagini cu primele Oscaruri acordate și cu zilele de început ale Hollywood-ului; scene reale, nefalsificate din istoria autohtonă, istorie care se derula nevăzută, dincolo de zidurile caselor în care ne făceam iluzia că ne protejăm de rău. Un bazar imens, cu totul impresionant

Pe scurt, „era digitală“, cea care vrăjește lumea deslușind misterele prezentului și ale viitorului oricît de îndepărtat, pe mine mă ține aproape, deslușindu-mi un trecut la care nu am avut acces, dar pe care l-am simțit prin preajmă. Mă bucur, așadar, că există Internetul! Că există mii, zeci sau sute de mii de anonimi care adună, harnici, mărturii – de care habar nu avem că mai există – din trecutele noastre biografii comune. Și le mulțumesc tuturor din toată inima! 

Maria Iordănescu este psiholog.