Înţelepciuni sîrbeşti pentru noii rebeli

● Violenţa naşte şi mai multă violenţă. Fiecare revoluţie nonviolentă este diferită în funcţie de pattern-uri etnice, religioase sau regionale. Un singur aspect rămîne constant: violenţa este sărutul morţii. Ea oferă regimului scuza ideală pentru a strivi mişcarea, sporeşte riscul escaladării, alienează opinia publică şi deraiază mesajul mişcării. Chiar mai rău, violenţa pregăteşte terenul pentru o eventuală implicare militară din afară, precum în cazul bombardării Serbiei de NATO, în 1999. Intervenţia militară externă, precum cea din Libia, rareori aduce democraţia şi stabilitatea – mai curînd sporeşte numărul victimelor civile inocente. De aceea, spre deosebire de revoltele populare, predominant nonviolente, din Tunisia, Egipt sau Yemen, chiar şi dacă luăm în calcul folosirea pe scară largă a violenţei de către Gaddafi împotriva propriilor cetăţeni, cazul libian prezintă cel mai rău exemplu cu putinţă de cum nu trebuie gestionate lucrurile, atît de către mişcările interne, care eşuează să respecte disciplina nonviolentă declanşînd războiul civil, cît şi de către comunitatea internaţională, care lansează o intervenţie militară. În ciuda faptului că milioane de iubitori de libertate sînt mîndri că 2011 a fost un an foarte prost pentru „băieţii răi“, asasinarea barbară a dictatorului libian în faţa camerelor ar trebui să ne reamintească de un adevăr banal – violenţa dă naştere la şi mai multă violenţă şi instabilitate.  

● Nu poţi lupta simetric. În cele din urmă, revoluţia nonviolentă este un conflict asimetric, unde una dintre părţi nu are o opţiune militară (simetrică) şi alege să poarte bătăliile pe care are şanse să le cîştige. Altfel, care erau şansele protestatarilor chilieni sau polonezi din anii ’80 împotriva trupelor lui Pinochet sau a milionului de soldaţi din Armata Roşie? Nici una. Ce şanse ar fi avut o mînă de studenţi sîrbi să cîştige în faţa poliţiei şi armatei lui Miloşevici într-o încleştare militară convenţională? Foarte mici. Cît sens are să îi provoci pe dictatorii puternici, precum Pinochet sau Assad, pe cîmpul de luptă? Absolut nici unul. În plus, studiile arată că există de două ori mai multe şanse să cîştigi printr-o mişcare nonviolentă decît printr-o revoltă violentă.

● Numărul contează. Puterea rezistenţei nonviolente stă în mobilizarea unui număr cît mai mare de oameni în jurul unei viziuni comune asupra zilei de mîine, în creionarea unei strategii comune, urmate de folosirea unor tactici nonviolente eficiente, menţinerea ofensivei şi a unei discipline nonviolente stricte împotriva adversarului. Dacă aceste principii de bază sînt executate cu succes, atunci schimbarea socială nonviolentă (mass-media preferă termenul de revoluţie) devine posibilă, oricît de dure ar fi condiţiile de pe cîmpul de luptă. Alături de unitate (o mare provocare pentru opoziţia siriană puternic divizată) şi planificare, menţinerea disciplinei nonviolente este unul dintre principiile-cheie ale succesului rezistenţei nonviolente. Odată violenţa dezlănţuită – ne arată istoria –, mişcările tind să-şi piardă susţinătorii, momentul ofensiv, iar scopul iniţial, al rezistenţei nonviolente, dispare. Pentru Belgradul anilor 2000, era crucial să arătăm că putem schimba guvernul într-o manieră civilizată, prin alegeri, şi să demonstrăm că putem să protejăm prin mijloace nonviolente rezultatele acestora.

● Strategia anti-apartheid. Oricît de puţin evident ar părea, cel mai relevant studiu de caz pentru a înţelege cum conflictul sirian se poate termina pozitiv este rezistenţa sud-africană de acum cîteva decenii. Mişcarea anti-apartheid s-a confruntat cu obstacole similare: un guvern opresiv, controlat de minorităţi, pregătit să tragă în oamenii de culoare; un număr tot mai mare de contestatari antisistem, plus imensa greşeală de a renunţa la rezistenţa nonviolentă formînd „Lancea Africană“ – o gherilă militară, care a eşuat în întregime. Revenind la strategia lor nonviolentă, sud-africanii au construit pe ceea ce realizaseră: pe numărul celor ce fuseseră mobilizaţi. În momentul în care numărul celor care te urmează devine substanţial, mişcările strategice îşi escaladează gradual acţiunile, de la ceea ce Gene Sharp numeşte tacticile protestului şi ale persuasiunii, pînă la tactici de necooperare. În cazul Africii de Sud, grevele şi boicotul sistemic al anumitor produse strategice au oferit „paiul“ care a rupt spatele cămilei. Regimul de apartheid – perfect capabil să distrugă o forţă de gherilă prost înarmată şi antrenată – a fost izolat economic, fiind dependent de comerţul intern şi totodată vulnerabil la grevele şi boicoturile sistemice.

● Dacă oamenii nu se supun, conducătorii nu pot conduce. Înţelegînd mecanismele obedienţei şi diversele raţiuni pentru care oamenii aleg să se supună (din obişnuinţă, de teamă, din interes, mergînd pînă la neputinţă sau fatalism), poţi să înveţi din reţetele pe care diverse mişcări, în istorie, le-au folosit pentru a transforma fiecare comportament individual: obişnuinţa – prin inovare, frica – prin umor, interesul personal – prin persuasiune, neputinţa – prin încurajare. Însă totul depinde de comunicarea cu o multitudine de audienţe. În istorie, mişcările care au reuşit s-au bazat pe strategii de comunicare eficiente. 

Srdja Popovici este director la Centre for Applied Nonviolent Action and Strategies (CANVAS). A fost unul dintre liderii grupului de rezistenţă „Otpor!“, care a contribuit la căderea regimului Slobodan Miloşevici. Predă un curs de introducere în strategia rezistenţei nonviolente la Universitatea Belgrad.

Foto: Stephan Röhl