Integrarea

După mai bine de trei ani de cînd m-am mutat în cartier, abia acum simt că am început să mă integrez. Lucrurile pornesc lent, oarecum anevoios. Te simţi ca un copil mutat la o şcoală nouă. Colegii te privesc întîi cu suspiciune, îţi testează apoi rezistenţa la tot soiul de şicane, te împrieteneşti mai apoi cu cel pe care îl simţi la fel, un underdog ca tine, ca apoi să-l părăseşti fără milă, cînd eşti acceptat în grupul de influenţă.

Prima mea prietenă din cartier a fost doamna care locuieşte în clădirea de vizavi, cea care hrăneşte porumbeii. Ne-am studiat un pic pe tăcutelea, la început, pînă cînd mi-a strigat de la geam, într-o vară, că să am grijă, hortensiile pe care le iubesc ca pe ochii din cap pot fi otrăvitoare. De aici a început un mic dialog în stil italian, peste o curte interioară, iar apoi ne-am salutat pe stradă.  

A urmat apoi domnulcareplimbăcîinelenegruînfiecaredimineaţă. Un domn foarte înalt, cu un aer straniu, pe care-l bănuiesc a fi frămîntat de viziuni bizare şi un pic dimoviene; sau poate că doar îl doare tot timpul ceva. Iese în fiecare dimineaţă, la 9, însoţit de bătrînul lui cocker care are, poate, 100 de ani cîineşti. Bietul animal abia merge. Îşi ridică greu fiecare picior şi îl aşază cu grijă, o artrită dureroasă îi scîrţîie în oase. Botul i-a albit complet iar ochii sînt împîcliţi de cataractă. Nu-l mai emoţionează nimic, nu-l sperie nici un zgomot sau vreun alt animal de pe stradă. Se mişcă aidoma unei jucării stricate, cu bateriile pe ducă. Se vede limpede cum între stăpîn şi animal e o mare dragoste. Omul merge răbdător, pas cu pas, lîngă bătrînul cîine. Îl ţine de lesă mai degrabă de formă, pare un maţ ombilical prin care comunică ei doi. Din cînd în cînd îl mai încurajează, cînd animalul se poticneşte: „Hai, hai, băiatule, uşurel“, îi zice, clic, clic, clic, clic sună ghearele crescute lungi ale cîinelui pe trotuar. Îl mai întreb din cînd în cînd pe domn cum se simte companionul său. „Azi mai bine ca ieri“, mi-a răspuns ultima oară. „Parcă a înviat cu primăvara asta.“

I-am intrat apoi în graţii unei bătrîne foarte mici, care stă să intre cu totul în plasa ei verde de la Mega Image. Vară-iarnă, are pe cap o căciulă împletită şi iese la cumpărături în nişte papuci în care-şi vîră picioruşele mici, de copil. Papucioii ăia par imenşi pentru doamna asta, cît un pilon din cele care te împiedică să parchezi maşina pe trotuar. Pare o gîză mică, pe schiuri. Prima oară cînd mi-a răspuns la salut, ba chiar a zîmbit un pic, a fost surprinzător. A urmat apoi doamna cochetă, îmbătrînită frumos, căreia i-au plecat copiii de acasă şi i-au lăsat balconul cu un perete lateral, care se vede din stradă şi pe care scrie mare, cu negru, „Slayer“. Apoi doamna cu cinci pisici, şi domnul T., care nu se desparte de umbrelă.

Ultima cucerire care m-a integrat de-a binelea în vecinătăţuri e domnul Mihai. Domnul Mihai este omul bun la toate, din cartier. Înlocuieşte robinete, garnituri, flotoare şi obertainere. Mi-am făcut intrarea la el prin domnul T., cel cu umbrela. Domnul Mihai are 71 de ani, stenturi şi o punguţă de hîrtie vîrîtă într-o pungă de plastic, în care-şi ţine sculele. Sculele lui miros a igrasie. Şi domnul Mihai parcă miroase puţin a igrasie. Lucrează încet, îşi scoate de pe nas ochelarii legaţi cu şnur de după gît şi mai povesteşte cîte ceva într-o bucureştenească repezită. Încearcă să-ţi salveze robinetul vechi aşa cum încearcă dentiştii să-ţi salveze un dinte stricat, de la care nu mai vrei nimic, dar absolut nimic. Nu refuză pe nimeni, ajută toate băbăciunile din cartier, deseori aproape pe gratis. De regulă, doarme după-amiaza între 4 şi 6, dar, dacă îţi picură apă sub chiuvetă, renunţă la somn. Stă într-o casă plină cu ficuşi plantaţi de nevastă-sa şi face puţină gimnastică dimineaţa. Nu-ţi cere niciodată mai mult decît ai da pe o pizza, dar nu se supără dacă îi dai tu mai mult. Iubeşte pisicile. Bine am venit în cartier.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.