Insolubila problemă a repartiţiei

2 mai 2017   Societate

Puțini dintre noi își dau seama, dar semnele de „oboseală“ pe care le dă lumea liberă vin și dintr un model al repartiției care pare să nu mai aibă strălucirea de altădată. Este vorba despre modelul liberal, conform căruia efortul tău (al fiecăruia dintre noi) este valabil și răsplătit de societate în măsura în care acest efort este validat, în relațiile interumane, de către ceilalți. Acest model a fost pus în discuție din nou în timpul crizei din anul 2008. Cu această ocazie, oamenii au aflat că în spatele său stau oameni care pur și simplu se joacă cu banii, cu averile și cu viețile semenilor lor. Am mai aflat că, în timp ce unii își pierdeau slujbele și casele, președinții de bănci încasau salarii, prime și comisioane de sute de milioane de dolari, chiar de miliarde de dolari. Acești bani sînt ascunși prin tot felul de locuri exotice ale planetei, dacă pur și simplu nu sînt folosiți la cumpărarea de insule sau cine mai știe ce mărfuri ciudate. Tema opoziției dintre săraci și bogați a revenit, iar eterna poveste, utopia egalității între oameni, a alimentat din nou „socialismele“ de toate felurile. Dar în ce constă acest model al repartiției? Acesta este subiectul nostru de azi.

Repartiția este marea problemă, iar accesul, după merite, la un anumit nivel de trai nu a fost rezolvat în întregime de-a lungul istoriei umane. Și din acest motiv avem mereu sentimentul că sîntem nedreptățiți și că aici mai trebuie făcut ceva. Se întîmplă asta indiferent de mărimea norocului pe care îl avem și de mărimea averii pe care am dobîndit-o. De aceea ideea liberală a repartiției prin recunoașterea de către „celălalt“ a muncii și meritelor a fost și este o idee strălucită, cu toate că tema opoziției dintre săraci și bogați este una fundamentală de-a lungul întregii istorii umane (vezi și Jean Baechler, Capitalismul, Editura Institutul European, Iași, 2001, vol. II, pp. 197-198). Indiferent ce ar imagina utopicii, nu există o soluție perfectă la ideea unei repartiții echitabile. Liberalii spun că echitabil și corect, deci valabil din punct de vedere social, este ceea ce recunosc ceilalți. Meritul nu este unul valabil decît în măsura în care este recunoscut de către ceilalți. Cu alte cuvinte, ecuația este una simplă. Nu e de ajuns să credem noi despre noi că sîntem deștepți și frumoși. Acest lucru mai trebuie recunoscut și de către ceilalți, de către oamenii din jurul nostru. Acest proces de reflectare socială este permanent și continuu, fiind prilejuit de viața împreună, de vecinătatea umană. Contribuția fiecăruia se află astfel sub lupa și sub imperiul intereselor celorlalți. Este vorba aici despre un proces continuu și infinit de reflectare a personalității umane, reflectare, dar și validare. Ești bun în măsura în care folosești celorlalți. Ideea că fiecare dintre noi poate imagina un sistem de repartiție, mai corect decît îl realizează piața liberă și economia liberă, este una falsă. Doar libertatea, prin posibilitatea alegerii, rezolvă definitiv această dilemă. Atunci cînd un om nu este mulțumit de poziția sa și de accesul la mărfurile create, își poate reconsidera viața și poate oricînd să reintre în bătălia pentru prosperitate (Ludwig Von Mises, Mentalitatea anticapitalistă, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Iași, 2011, p. 21). Această posibilitate este garantată, iar în democrație are chiar statutul unei „instituții sociale“. Oricine, oricînd, poate intra sau poate ieși din această competiție. Intelectualii au convingerea eronată că prestigiul și bogăția ajung la cei lipsiți de merite și că întîmplarea poate juca un rol nemeritat de mare în viața noastră. Este de înțeles că, așa cum subliniază Mises, oamenii, în interiorul democrației capitaliste a pieței, nu sînt recompensați după criterii care țin de morală sau de merite pe care ei cred că le au. În interiorul sistemului economiei și societății libere, „ceea ce face ca un om să fie prosper nu este evaluarea contribuției sale plecînd de la un principiu «absolut» al justiției, ci evaluarea din partea semenilor săi, care aplică exclusiv măsura nevoilor lor, a dorințelor și a obiectivelor personale. Aceasta este semnificația sistemului democratic al pieței“ (Mises, op. cit., p. 20). Este vorba aici despre utilitate și reflectare a muncii și efortului fiecăruia în nevoile și interesele celorlalți. Capitalismul nu răsplătește la întîmplare, iar acolo unde o face, se întîmplă în concordanță cu interesele tuturor celor care participă la viața socială. Sigur, ne putem simți umiliți atunci cînd vecinul nostru cîștigă mai mult decît noi, mai ales în condițiile în care îl considerăm a fi mai prost decît noi. Da, poate fi mai prost, numai că poate fi mai hotărît, mai decis, mai hotărît și mai puternic decît noi. În aceste condiții, lumea în care trăim îi va oferi mai mult decît nouă, care sîntem mai înzestrați de la natură. Înzestrările naturale pot să nu însemne mare lucru dacă nu reușim să le valorificăm social, să le punem în slujba celorlalți.

Nouă, românilor, ne este specifică povestea despre capra vecinului care trebuie neapărat să-i moară dacă a noastră a murit. Există în spatele acestui mod de a fi în lume ceva care ne ține pe loc, care demolează orice inițiativă sau ne face să nu mai încercăm nimic pentru că oricum va veni unul căruia i-a murit capra și care va strica tot. Invidia rea, egoismul sînt mari dușmani ai capitalismului. Sîntem anticapitaliști și pentru că vecinul de la trei și-a schimbat mașina și noi nu am reușit, deși „am făcut toate eforturile“. Pentru asta ne certăm cu nevestele care ne consideră niște incompetenți sau ratați și atunci aruncăm vina pe „haosul“ generat de capitalismul acesta „sălbatic“. Oricine este vinovat atunci cînd o ducem rău, numai noi nu sîntem vinovați. În același timp, atunci cînd reușim, meritele sînt numai ale noastre. Este bine ca oamenii din subordinea unui tip de conducător specific românesc să nu fie nici mai înalți, nici mai frumoși, nici mai deștepți decît el. Lumea românească funcționează asemenea unui imens pat al lui Procust, în care amputăm, tăiem și mutilăm tot ceea ce nu seamănă cu noi. Așa se face că sîntem în continuare stagnanți și anticapitaliști.

„Exigența capitalismului, despre care se face atîta vorbire, rezidă în faptul că acesta tratează pe fiecare după propria contribuție la bunăstarea semenilor. Dominația principiului «fiecăruia după propriile realizări» nu permite nici o scuză defectelor personale. Fiecare individ știe foarte bine că există oameni asemănători lui care au reușit acolo unde el a eșuat, că cei pe care îi invidiază sînt self-made men care au început în aceleași condiții. Mai rău, realizează că toți ceilalți își dau seama de acest fapt. El citește în ochii soției sale și ai propriilor copii reproșul nespus: «De ce tu nu ai fost mai isteț?» Vede cum oamenii îi admiră pe cei ce au avut mai mult succes decît el și privesc cu dispreț sau cu milă propriul său eșec“ (Mises, op. cit., p. 22). Este un lucru cert, pus în evidență și de către Mises, că mulți oameni își doresc realizarea aspirațiilor, dar numai cîțiva reușesc. Se întîmplă așadar ca unii să joace, ca într-un meci de fotbal, iar unii să fie rezerve și alții, cei mai mulți, spectatori. Întotdeauna unui spectator i se va părea că jucătorii nu-și dau toată silința, mai ales dacă el însuși nu a fost niciodată jucător. Faptul că lumea în care trăim nu ne poate oferi la toți totul este un lucru evident, natural, de care nu se face vinovat capitalismul. Anticapitalismul vine și din această necunoaștere. În termeni imediați, mărfurile și bunurile din jurul nostru nu sînt nelimitate, iar accesul la ele nu poate fi deschis oricui în orice moment. În șirul utopiilor despre repartiție se înscrie și modelul imaginat de Campanella în opera sa Cetatea soarelui. Modelul are la bază lipsa proprietății asupra bunurilor, „deoarece primesc de la comunitate tot ceea ce le este necesar, iar magistrații veghează cu grijă ca nici unul să nu primească mai mult decît merită; nu se refuză nimănui nimic din ceea ce îi este strict necesar“ (Campanella, Cetatea soarelui, Editura Științifică, 1958, p. 74). Modelul utopic al repartiției vorbește mereu despre asigurarea a ceea ce este necesar pentru fiecare locuitor al cetății, dar nu vorbește despre infinitele nevoi ale fiecăruia, ca și despre infinita lăcomie umană.

Așa cum spuneam la început, modelul de repartiție pe care tocmai l-am descris nu este unul perfect, dar este tot ceea ce a putut inventa mai bun omul liber. Vom mai căuta mult, între utopie și pragmatism, un model care să ni se pară a fi perfect. De fapt, nici acela nu va fi perfect pentru că noi, oamenii, nu sîntem perfecți. Este însă vorba aici despre altceva, și anume despre acceptabilitate socială. Or, modelul liberal al repartiției a fost și este, cu toate contestările, larg acceptat social pentru că este unul democratic, un model ce oferă o șansă oricărui om. Între nepăsarea bogatului și foamea săracului este o mare marjă de căutare. Utopiile socialiste spun că putem lua de la cel bogat pentru a oferi celui sărac. Nu putem imagina așa ceva pentru că și bogatul muncește pentru ceea ce are. Pe de altă parte, și cu atît mai puțin, nu trebuie să permitem nici celui bogat să ia de la cel sărac pentru a avea mai mult decît are. În modelul său utopic, Campanella ne spune că sînt de evitat, într-o societate, și bogăția, și sărăcia; bogăția, pentru că îi face pe oameni insolenți, îngîmfați, ignoranți, trădători, bănuitori fără temei, înșelători, lăudăroși, lipsiți de afecțiune, demni de ocară; sărăcia, pentru că îi face pe oameni josnici, vicleni, înșelători, hoți, vagabonzi, mincinoși, martori falși (Campanella, op. cit., p. 74). 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia commons

Mai multe