Însemnări din subterană

Am primit, pe adresa redacției Dilema veche, o scrisoare a unui cadru didactic, care conține cîteva comentarii pornind de la articolul meu „Experimente pedagogice“. (Este un articol în care am dat cîteva mostre de texte publicate în revistele de specialitate ale dascălilor, texte care mi se păreau în cel mai bun caz inadecvate, iar în cel mai rău, agramate, fără urmă de pricepere, complet inutile.)

Citez din scrisoarea doamnei profesoare:

1. „Este secretul lui Polichinelle faptul că publicarea unor articole sau a unor cărți înseamnă accesul posibil la gradația de merit care reprezintă 25% din salariu. Apoi, un punctaj destul de bun te poate transforma dintr-un profesor incapabil al unei școli rurale de la «Cucuieții din deal» într-un profesor capabil, din buricul tîrgului, unde există presiuni pentru înscrierea elevilor la clasele «de elită».“

2. „Omenește vorbind, puneți-vă în pielea unui profesor care a ajuns la o școală medie sau slabă și care nu are nici o șansă să i se recunoscă munca. Părinți, autorități, toți îi cer rezultate, îi cer să lucreze dublu. Triplu, pentru a obține aur din praf.“

3. „Tinerii care vor să fie profesori se lovesc de problemele reale din teren și se aleg doar cu reproșurile, doar cu învinovățirea. Așa că au de ales: sau renunță și își găsesc altceva mai profitabil sau mai puțin consumator de nervi, sau încearcă să-și găsească un loc în care raportul efort – recunoștință să fie mai bun. Deci, de ce să reproșăm oamenilor că încearcă să obțină diverse beneficii măcar prin facila publicare a unor texte pe care oricum nu le prea citește nimeni? Întrebați-vă dacă acest gen de publicații au într-adevăr cititori. Aveți dreptate cînd remarcați slaba calitate a materialelor, dar singura soluție de a scăpa din situația de inferioritate este de a lua un doctorat în orice domeniu și a publica de n ori ediții ale aceleiași lucrări, plus participări la simpozioanele didactice cu fragmente ale aceleiași lucrări. (Vă recomand să participați incognito la acestea și să vedeți ce valoare științifică și didactică au.) Partea cu articolele este cea mai insignifiantă parte a luptei pentru supraviețuire din învățămînt.“

Iată și comentariile mele:

1. Nu pricep nici în ruptul capului cum poate obține un profesor incapabil un „punctaj bun“. Nu înțeleg nici cum un profesor incapabil din mediul rural poate deveni un profesor bun în mediul urban, unde, realist vorbind, concurența este mai strînsă, iar standardele, mai solicitante.

2. Știu că salariile sînt foarte, foarte mici în învățămînt. De aceea mi se pare că reforma ar trebui să înceapă cu majorarea consistentă a retribuțiilor și abia apoi să se treacă la o măsurare justă, drastică, a performanțelor didactice și la găsirea posibilităților de îmbunătățire a lor. Mai cred că dascălii care lucrează în medii defavorizate ar trebui să capete un stimulent financiar suplimentar față de colegii mai norocoși, care lucrează în „buricul tîrgului“.

3. Revistele cadrelor didactice din care am citat sînt pline de texte în care sînt raportate „activități de succes“ (chiar și la „Cucuieții din deal“, cum spune doamna profesoară), în care se vorbește la nesfîrșit despre copilărie fericită, despre bucurii și împliniri la catedre și în bănci. Nimic despre greutăți, lipsuri sau bariere de care dascălii se lovesc în profesia lor. Nimic despre „supraviețuirea din învățămînt“. Doar despre obraji îmbujorați de împliniri. Nu ar fi oare mai eficient, mai onest și mai practic ca profesorii care vor să obțină un plus la salariu din articole să scrie despre problemele reale cu care se confruntă și despre posibile soluții? Cîți tineri profesori dezamăgiți au scris despre îngrijorările lor privind soarta educației? Cîți dascăli au ieșit în stradă pentru problemele reale ale învățămîntului? Cîți dintre ei au trimis ministerului, inspectoratelor, primăriilor studii cinstite despre „problemele reale din teren“?

Dincolo însă de aceste răspunsuri punctuale, ceea ce mă îngrijorează este nonșalanța cu care doamna profesoară vorbește despre sărăcie ca despre o justificare legitimă a imposturii: oricine poate publica orice și oriunde, oricine poate obține un punctaj bun, chiar dacă e slab pregătit, oricine poate face o revistă sau o editură didactică, oricine poate aspira la un titlu profesional, chiar, și mai ales, în lipsa oricăror virtuți didactice, toate în numele „luptei pentru supraviețuire“. Anii întregi în care am lăsat cu toții să treacă prin învățămînt, mai ales la vîrful lui, incompetența, incultura, impostura au lăsat urme adînci. Nu mai există criterii, standarde, principii, cunoaștere, reguli, valoare, autoritate morală și profesională. Concluzia scrisorii este terifiantă: „Singura soluție de a scăpa din situația de inferioritate este de a lua un doctorat în orice domeniu.“ Nu cred că mai poate fi adăugat nimic.

P.S. Îi mulțumesc doamnei profesoare pentru scrisoare.

Maria Iordănescu este psiholog.