Însemnări despre un criminalist
Un student la Jurnalism, de la Facultatea din Iași, m-a întrebat acum cîțiva ani care este reportajul meu preferat din cîte am făcut. E o întrebare grea, cu un răspuns, de obicei, imposibil. Fiecare reportaj îți place pentru ceva anume. Nu poți să alegi. Atunci, însă, am răspuns: un reportaj despre Ceacanica. Dumitru Ceacanica, un criminalist celebru, de după al Doilea Război Mondial. Și le-am explicat studenților de ce reportajul despre acest criminalist este printre preferatele mele.
Povestea e cam așa. Am aflat despre el în timp ce documentam un alt reportaj: despre un așa-numit furt al secolului, la Muzeul Brukenthal, în 1968, cînd au dispărut patru tablouri importante. Nu s-a aflat niciodată cine le-a furat și care a fost traseul lor. Trei dintre ele au fost descoperite după 30 de ani și se află acum, din nou, la muzeu. Celălalt poate va reapărea – la fel de misterios – după alți 30 de ani. Cine știe? Ei bine, la un moment dat, de ancheta furtului de la Brukenthal s-a ocupat deja celebrul atunci „Comisar“ Ceacanica. Mi-a povestit despre el fiul directorului muzeului Brukenthal din anii ’70, azi profesor universitar la Sibiu, Corvin Lupu. În 1968, Corvin Lupu era elev. Nu avea mai mult de 15 ani. Dar Ceacanica s-a gîndit că băiatul poate are informații importante, care vor ajuta ancheta. Așa că, din cînd în cînd, trimitea Volga Miliției să îl ia de la școală și stăteau de vorbă în biroul lui.
„Ceacanica era o personalitate realmente. M-a anchetat mult atunci. Eu aveam 15 ani, dar țin minte că mi-a plăcut de el. M-a impresionat, de-a dreptul. Mă plimba cu vorba pe departe, pornea discuții care aparent nu aveau legătură cu subiectul și după aceea ajungea brusc la ce îl interesa pe el. Îmi amintesc că trimitea Volga Miliției după mine și mă aștepta cu cîte un sandvici.“
Descrierea aceasta a criminalistului, văzut prin ochii unui copil (sau poate numele exotic), m-a făcut să vreau să aflu mai mult despre personaj. Pe Internet aproape că nu exista. Se amintea în cîte un articol despre contribuția lui la cazuri celebre precum Rîmaru (aşa-numitul Jack Spintecătorul al Bucureştilor din anii ’70), „Omul cu ciocanul“ (un criminal în serie care a îngrozit Cluj-Napoca în 1973), „cazul Anca“ (o tînără din Sibiu venită la facultate în Bucureşti care a fost ucisă, bucăţile trupului fiind împrăştiate în diverse zone ale oraşului) şi multe altele.
Un fler legendar
Însă cine a fost Ceacanica? Cum era el? Cum a fost viața lui? Cu cine a mai lucrat?… aveam o grămadă de întrebări, dar răspunsuri – deloc. Și am început să caut. Era suficient să aflu un singur lucru, oricît de neînsemnat, ca să vreau să știu și mai mult. Ca un mic detectiv.
Într-o zi l-am vizitat pe colonelul în rezervă Traian Tandin. Acesta locuiește într-un apartament mic, în București, cu soția – și ea fost lucrător în Miliție. Camera în care m-au primit era plină de cărți, de hîrtii, dosare și o mașină de scris mică la care colonelul – pe care Ceacanica îl poreclise Comisarul T.T. – își bătea cu greu, literă cu literă, cărțile polițiste, scrise după cazuri reale, pe care chiar așa le semna: T.T.
Comisarul fuma mult. Soția – la fel.
A lucrat ca ofițer la Poliția judiciară timp de 25 de ani. Ceacanica i-a fost mentor.
Bărbatul își aprinde o țigară și trage cu poftă.
„Secretul lui Ceacanica“ – îmi spune – „era atenția. Cînd mergeam la fața locului, avea o teorie: locul faptei trebuie să spună ceva despre criminal și trebuie cercetat cu mare atenție. Am stat și trei zile la fața locului. Era foarte meticulos. Dar avea și talent. Avea fler. Îl mirosea pe criminal. Iar cîteodată era foarte insistent. Cînd l-am întîlnit prima dată, s a întîmplat la Lugoj, unde urma să lucrăm împreună la un caz. Am ajuns acolo pe la 10 seara. M-am gîndit că-l găsesc pe la vreun restaurant. Nici vorbă! Era la Miliție, într-un birou, singur în toată clădirea, în cămașă, cu mînecile suflecate, făcea pe dactilografa: bătea la mașină planul de desfășurare a reconstituirii care avea loc în ziua următoare. Era un tip meseriaș, care avea fler.“
„Mie îmi spunea Oror. De la Aurora“ – intervine în poveste soția comisarului Tandin, cu o voce guturală. „Îi plăcea numele meu. Odată, treceam cu comisarul pe bulevard. Ceacanica și scriitorul Eugen Teodoru stăteau la o masă, ne-au bătut în geam și ne-au chemat și pe noi. Atunci l-am cunoscut oare? Sau mai înainte? Mai înainte, dar tot la o cîrciumă. La bibliotecă… eu la cîrciumi le zic bibliotecă. Și am renovat cîteva! Nu-i așa, comisare?“ – și rîd amîndoi, la fel de gutural.
„Mai am o amintire cu el“ – continuă Aurora Tandin –, „una grozavă, pe care nu o s-o uit niciodată. Au fost ei la Hîrșova și au venit de acolo cu un somn mare. Cînd a venit Tandin acasă cu peștele, l-am întrebat unde e capul, iar el mi-a zis că la Ceacanica, voia să facă o ciorbă. E, să l mănînce sănătos! – i-am zis“ – și rîde iar. „A fost un criminalist foarte bun. Deși era un tip mai dur, cîteodată, nu-i așa, comisare?“
„Avea fler. Cu el te naști, și Ceacanica era născut pentru asta!“ – se mulțumește să spună Comisarul, lansînd cîteva rotocoale de fum deasupra mașinii de scris.
Expresia „avea fler“ revine din cînd în cînd în discuția noastră. De fapt, cei doi Tandin o tot repetă. Și aveau să o repete și alți criminaliști care l-au cunoscut pe Ceacanica, pentru că eu am continuat să adun amintiri sau povești despre el și să le pun cap la cap. Așa am ajuns la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității. Ca și în alte dăți, am colaborat cu Dana Iamandi, cercetător CNSAS, care a răsfoit dosarul de urmărire a lui Ceacanica. Un dosar gros, bogat, cu o grămadă de informații.
Și așa am mai aflat că Dumitru (de fapt, Dimitrie) Ceacanica s-a născut la 27 octombrie 1918, la Cernavodă, judeţul Constanţa. Părinţii – greci de origine, Constantin şi Eufrosina – au fost proprietarii celui mai mare şi mai frumos magazin din oraş, unde vindeau arme, biciclete şi articole tehnice, şi erau foarte respectaţi în oraş. Însă, la o vîrstă fragedă, Dumitru Ceacanica rămîne fără tată.
Despre Ceacanica se spune că a fost autodidact. Ştia medicină legală şi psihologie criminalistică, deşi în dosarul său de la Securitate scrie că avea doar patru clase gimnaziale (ulterior a făcut şi liceul). Ca să dobîndească, însă, cetăţenia română, a luptat în al Doilea Război Mondial, de unde s-a întors slăbit şi bolnav. A fost concentrat între 1939 și 1942, pe frontul de răsărit, în Basarabia și la Odessa, fiind decorat cu medalia „Bărbăție și Credință“, clasa a II-a.
„Să moară Ceacanica“
După război, s-a angajat ca „informator diurnist în Prefectura Poliţiei Capitalei“, unde a fost numit comisar-ajutor. În 1948 devine comisar şi apoi criminalist, după înfiinţarea Miliţiei, în 1949.
Viața lui se schimba, însă, după cum se schimbau și vremurile. Originea sa burgheză era considerată de Securitate drept „nesănătoasă“. Potrivit însemnărilor din dosar, el a încercat să ascundă această origine, menţionînd că părinţii săi au făcut parte, de fapt, din „mica burghezie“.
Una din acuzaţiile care-i erau aduse este că, în tinerețe, ar fi fost legionar sau simpatizant al Mişcării Legionare. Însă chiar din declaraţiile din dosar reiese că nu a avut de-a face cu această mişcare.
Era admirat pentru calităţile sale profesionale, dar trecea şi drept un şef greu de suportat din cauza temperamentului coleric, uneori. Dosarul a consemnat tot: declarații ale colegilor care spuneau că Ceacanica era necruţător cu leneşii sau mincinoşii şi nu-şi pierdea timpul să explice celor cu care lucra de ce trebuie să facă un anumit lucru. Infractorii îl știau de frică. De altfel, în jargonul puşcăriaşilor exista expresia „Să moară Ceacanica!“
De asemenea, în dosarul de la Securitate, Dumitru Ceacanica era acuzat că ar fi folosit „bătaia şi tortura“. Pe unii îi forța să recunoască fapte strîngîndu-le degetele în ușă, o metodă folosită frecvent în epocă. Pe de altă parte, era protector cu comercianții greci – se mai spune în dosar, unde era caracterizat și ca fiind „un element priceput şi cu multă putere de muncă, însă care nu depune întotdeauna întreaga sa capacitate şi forţă de muncă. Este îngîmfat, înfumurat şi nervos“ (referat din 9.08.1949).
La un moment dat, a fost arestat şi cercetat vreo șase luni sub acuzaţia de corupţie, dar a ieşit „curat“ din această încercare pe care foştii săi colegi o consideră „o înscenare“.
Ion Șantea a lucrat la cercetări penale trei ani, apoi la judiciar – 25 de ani, ca șef al serviciului de omoruri, în locul colonelului Ceacanica, al cărui subaltern a fost mulți ani. „I-am făcut eu o creionare într-o carte în care am prezentat cazul cu Rîmaru și alții. Citesc de aici, pentru că aș vrea să fiu bine înțeles. Noul șef, Dumitru Ceacanica, era, din punctul meu de vedere, un om deosebit, o minte iscoditoare, cu o intuiție rarisimă, un bun cunoscător al slăbiciunilor oamenilor, fin analist și orator cu o forță de convingere și o incisivitate remarcabilă. Era iute la supărare și atunci arunca vorbe nepotrivite și exagerate, dar nu direct jignitoare. Avea o fire impulsivă pe care cei mai mulți o consideră caracteristica lui esențială. Fapt cu totul și cu totul neadevărat.
Ce mă impresiona cel mai mult la el? Flerul lui de polițist de excepție care devenise o legendă printre colegi. Cu asta te naști sau nu. Nu renunța niciodată. Era foarte, foarte, foarte perseverent.“
Un comisar de modă veche
Poveștile se tot adunau și se completa o imagine, ca un puzzle. Eram din ce în ce mai intrigată de contradicțiile personajului pe care-l descopeream, dar nu găsisem încă nici o fotografie cu el la nici unul dintre cei cu care vorbisem. Căpătasem cu împrumut o carte ca o broșură în care criminalistul povestea cîteva cazuri la care lucrase, Însemnările unui criminalist. Însă asta era tot. Așa că am continuat.
„Mi-l amintesc îmbrăcat într-un impecabil constum de culoare gri, poate dungat, cu nelipsita batistă pusă la buzunarul hainei. Croiala costumului era la două rînduri de nasturi, așa cum purtau comisarii timpului pe care eu îi cunoșteam doar din filme. Aveam vreo 25 de ani, iar Ceacanica bătea spre 60. Pălărie, pantofi impecabili, din piele. Un personaj pe care – dacă n-ar fi fost profilul lui mediteranean, cu nas acvilin – eu l-aș asemui cu Jean Gabin. Nu era foarte înalt, dar masiv și foarte agil. Parcă venea de undeva de pe ecran. Făcea o notă discordantă cu oamenii timpului de atunci. Pe el nu l am auzit vorbind cu tovarașe. La el, lumea era domnule, distinse domn. Avea o privire tăioasă, ochi ageri…“
Descrierea este făcută de psihologul criminalist Tudorel Butoi, care l-a cunoscut în tinerețe. „Eram expert criminalist, lucru care a ajuns la urechile lui. M-am întîlnit cu el pe holurile Institutului de Criminalistică și mi-a zis: Dumneata ești psihologul Institutului de Criminalistică? Înseamnă că ai terminat Psihologia. Hm, poate era mai bine să fi terminat Facultatea de Drept. Sau, și mai bine, să nu fi terminat nici una dintre ele, dar să fi avut academia străzii.“
Încă o mărturisire despre Comisar. Dar lipsea ceva. Absolut întîmplător, aflu că Ceacanica are o fiică. Medic. Antigona Ceacanica. O caut, o găsesc, stabilim o întîlnire. Și – noroc! – acceptă să-mi dea un interviu, lucru pe care nu-l mai făcuse pînă atunci.
„Pentru mine nu a fost ușor să mă cheme și Ceacanica, și Antigona. Unii rîd și se distrează, alții pun eterna întrebare: Sînteți fiica celebrului criminalist? Țin minte că în clasa I cineva m-a întrebat cu ce se ocupă tata și eu am zis că prinde toți hoții… sau ceva de genul ăsta! Nu mai ştiu exact, dar a fost nostim. Tata era o personalitate destul de puternică. Era greu de conviețuit cu el. Prezența lui impunea anumite reguli. Pe de altă parte, era o persoană foarte afectuoasă, chiar sentimentală. Pentru că el n-a fost prea mult acasă, pe mine mama m-a crescut. Dar pe parcurs am realizat că mi-ar fi plăcut să fie mai prezent în viața mea.
Singurul caz pe care l-am discutat cu el a fost «Cazul Anca». Am stat multe nopți și am vorbit despre asta. Eram în clasa a XI-a. Tatăl meu era în rezervă atunci, a fost doar consultant. Dar s-a retras pentru că, la un moment dat, a fost găsit un vinovat. Iar tata credea că nu ăla e criminalul. Viața a făcut că după ani de zile m am întîlnit față-n față cu soția celui acuzat pe nedrept și pe care tata l-a considerat nevinovat. I-am povestit niște lucruri pe care nu le știa: tatăl meu s-a dus multă vreme să-l vadă pe acel om. Să vadă el dacă are față de criminal sau nu. Nu putea să facă legătura între față și faptă. Sigur, nu e un criteriu, dar lui îi spunea ceva lucrul ăsta. După ani de zile s-a dovedit că era nevinovat. Tata avea însemnări despre bolnavi psihici, jurnale. Am citit tot soiul de lucuri, ne-am legat de cum arăta ăla, de cum gîndea celălalt. A fost foarte interesant.“
Și, în sfîrșit, dintr-un sertar, fiica celebrului criminalist scoate cîteva fotografii. Bărbatul din imagine arăta exact cum mă așteptam. Cum îmi fusese descris. În cîteva, Ceacanica apare la o filmare, pentru că era folosit frecvent în calitate de consilier în diverse filme polițiste.
În altele apare în Deltă, la pescuit. Îi plăcea peștele. Și să-l prindă, și să-l gătească. În alte poze era înconjurat de familie.
Mariana Geamănu, cumnata lui Dumitru Ceacanica, își amintește că obișnuiau să cînte în duet la reuniunile familiei. „Cîntam romanțe, melodii vechi… Îți mai aduci aminte, doamnă? Cînta splendid, avea o voce baritonală, un șarm personal. Toată lumea îl admira, deși i se spunea uneori că vorbește prea mult. Dacă aveam o masă cu mai multe persoane, toata lumea mă întreba daca vine și Ceacanica. Uneori ziceam că eu nu mai gătesc, pentru că toată lumea asculta poveștile lui. Toată viața lui a fost comisar. De fapt, milițian, că veniseră la putere comuniștii. Dar el de mic a zis că vrea să fie Sherlock Holmes.“
Un Sherlock Holmes de România care a ajuns și la muzeu. La Muzeul Poliției Române de la Tîrgoviște, Dumitru Ceacanica are un bust și o vitrină cu cîteva obiecte care i-au aparținut.
A murit în 1987 și a fost avansat post-mortem la gradul de general.
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povești adevărate, Casa de pariuri literare, 2016.