Inima casei
Gottfried Semper distinge patru elemente fundamentale ale unei locuințe, și anume fundația, închiderea perimetrală, acoperișul și inima. Primele trei sînt relativ ușor recognoscibile și ușor de înțeles. Orice locuință trebuie așezată pe teren solid, înalt, ferit de inundații și infiltrații, capabil să reziste la seisme și alunecări. Apoi, pe acest teren propice, omul primitiv trebuia să se protejeze de vînt și să definească un perimetru capabil să-i conțină pe el și ai săi, dar și posesiunile sale. Pentru o foarte lungă perioadă a istoriei umanității, această delimitare s-a făcut cu piei, apoi cu țesături. Ulterior, spune Semper, cînd oamenii au rezolvat problema trăiniciei și durabilității construind ziduri, totuși limita casei a rămas tot țesătura aplicată pe perete, sub forma unui covor, a unei tapiserii, a unui ștergar. Acoperișul protejează întreaga alcătuire de intemperii.
Inima casei a fost reprezentată, timp de zeci de mii de ani, de vatră, de focul sacru al căminului. Acolo, lîngă vatră, se refugiază Odiseu cînd pătrunde în palatul lui Alcinou, regele feacilor. Sub vatră îngropau romanii statuetele rituale ale zeilor protectori ai căminului, lares și penates. Vesta era păzitoarea focului sacru al căminului. Vatra reprezenta axul vertical al locuinței, dar și deschiderea acesteia către cer. În jurul vetrei se aduna familia pentru a mînca și tot în jurul vetrei, la căldură, se culca. Ulterior, vatra a devenit un loc adiacent cuptorului, aflată într-o încăpere care, în arhitectura populară românească, se numește tindă. Sobele au început să încălzească alte camere, iar inima casei a încetat a fi indisolubil legată de foc, așa încît arhitecții moderni au încercat să o găsească în acel loc privilegiat care dă identitate unei case sau care leagă pe viață casa de posesorul ei.
Astfel au apărut casele a căror inimă bătea în salonul unde se dădeau ospețe sau banchete, ori în bibliotecă, așa cum este cazul vilei Florica a familiei Brătianu, extinsă după planurile lui Petre Antonescu. Acolo, în centrul bibliotecii cu peste 30.000 de volume, se află masa din cireș pietrificat, simbol al permanenței valorilor. Casa sculptorului Corneliu Medrea a fost proiectată de Horia Creangă cu un atelier generos care domină compozițional și volumetric întregul edificiu. Duiliu Marcu a imaginat pentru inginerul Constantin Bușilă un birou-bibliotecă spre care urci cîteva trepte, ca într-o elevare materială, dar și spirituală.
În 1957, fenomenologul Gaston Bachelard publică La poétique de l’espace, lucrare fundamentală care tratează, printre alte importante teme, ierarhizarea și semnificația spațiilor locuinței, așa cum el însuși o spune, „din pivniță pînă în pod”. În proiectul său din 2006, casa pentru poetul Luis Moliner Lorente, arhitectul spaniol Alberto Campo Baeza imaginează o casă cu spații ierarhizate vertical, o casă pentru a citi, scrie și gîndi, dar și pentru a visa, trăi și dormi. Pentru visare, o bibliotecă cu pereți translucizi, aflată în punctul cel mai înalt al locuinței, permite poetului reveria. Pentru trai, o grădină cu expunere sudică este legată de camera de zi cu pereți de sticlă, aducînd exteriorul în interior, căci ce poate fi mai frumos decît a trăi în armonie cu natura? În sfîrșit, pentru somn, dormitoarele sînt amplasate la nivelul cel mai de jos al locuinței, visarea nocturnă fiind privită ca o imersie în subconștient. Casa Moliner este o casă a cărei inimă este capacitatea de a te autodescoperi și de a-ți fructifica întregul potențial creativ, aplicînd, în opinia mea, aproape mot-à-mot, cuvintele lui Bachelard: „În aceste condiţii, dacă am fi întrebaţi care este cea mai mare binefacere a casei, am spune: casa adăposteşte reveria, casa îl protejează pe visător, casa ne permite să visăm în pace“.
Acum, la facultate, împreună cu colegele mele, doctorande în arhitectură, Irina Scobiola și Silvia Costiuc, îi învățăm pe studenții noștri cum să proiecteze o locuință și încercăm, prin utilizarea metodelor pedagogice de stimulare a creativității, să-i determinăm să gîndească dincolo de aspectul funcțional și să ajungă la înțelegerea fundamentelor locuirii, a felului în care o casă devine acasă. „Vlad, e prea simplu, această casă pe care ai prezentat-o poate fi cumpărată direct de la dezvoltator, în rate, ridică miza epistemologică; Ema, nu e obligatoriu ca o casă să aibă birou sau atelier; Ana, nu poți gîndi o casă fără inimă, așa cum nu putem gîndi un om fără inimă; Maria, casa ta trebuie să fie contemporană; Ioan, ești pe drumul cel bun, dar relația dintre gestul principal al compoziției de arhitectură și viața casei trebuie găsită cu necesitate” sînt doar cîteva dintre dialogurile pe care le purtăm cu cei 34 de studenți pasionați de arhitectură ai atelierului 26 – Arhipera din Facultatea de Arhitectură a Universității „Ion Mincu” din București. La capătul acestora, după sute de ore de documentare, gîndire, concepție și redactare, ia ființă, greu, dar atît de frumos, un proiect, și anume nu doar o casă, ci un acasă, același pentru toți, dar unic și irepetabil pentru fiecare dintre noi.