Inginerii din „interval“

5 februarie 2015   Societate

Printr-o inspirată analogie, în nr. 568 al

a fost stabilit locul inginerului în lumea vastă a profesiilor: este şi acesta o „fiinţă a intervalului“ care se mişca între ştiinţă şi o mulţime de lucruri, dispozitive, aparate pe care le face şi care ne populează aproape întreaga viaţă. 

Nu ştiu dacă a fost doar întîmplare că nici unul dintre invitaţii la Dosarul

nu şi-a dus

această profesie, adică nu şi-a ocupat cum se cuvine „intervalul“ hărăzit. Unii nu şi-au dorit-o, alţii au abandonat-o descoperindu-şi înclinaţii spre alte cîmpuri, poate alţii n-au avut şansa unor locuri de activitate potrivite chemării şi îndemînării lor. Aş deduce că mulţi dintre ingineri nu apucă să parcurgă întregul interval, rătăcind o vreme doar într-o zonă limitată a acestuia, sau părăsindu-l, pur şi simplu, prin schimbarea direcţiei. Am cunoscut un absolvent de electronică, care a decis brusc să urmeze şi medicina. Intenţie vizionară în anii ’70! Dar pentru asta a trebuit să plece în SUA, căci la vremea aceea nu puteai urma şi o altă facultate decît dacă era înrudită ca profil cu prima absolvită. Numai că el n-a reuşit să părăsească „intervalul“, fiindcă, în „cantonamentul“ de emigrant s-a îndrăgostit de… microprocesoare, care tocmai se răspîndeau în lume şi, cînd a ajuns la destinaţie, a fost re-absorbit în „interval“, profesînd ingineria pînă astăzi. Să fie profesia asta atît de grea? Se face cumva în medii nu tocmai atractive? Implică ea o responsabilitate aparte, prea mare? Din ea nu te poţi îmbogăţi? Îndrăznesc să spun că răspunsul la întrebările astea este unul singur: da! 

E posibil să nu fi participat la întocmirea Dosarului şi

fiindcă e cunoscut, îndeobşte, că cei mai mulţi dintre aceştia nu ştiu să explice, pe înţelesul ne-inginerilor, ce, cît, cum, de ce fac ei ceea ce fac. Şi, în consecinţă, e greu de aflat de la sursă cum gîndeşte un inginer. M-a bucurat să citesc, în Dosar, contribuţiile unor participanţi-filozofi, din care unul a stat mai mult în preajma prietenului său inginer, iar rezultatul a fost, cred, mai clar decît dacă l-ar fi scris prietenul. Să aflăm ceva mai mult despre un aparent paradox: cum de un inginer care ştie mai bine ca oricine cum gîndeşte el, trebuie să afle de la ne-ingineri filozofia propriei lui profesii? Dar oare nu şi pictorii cunosc arta lor mai bine decît cei mai mulţi dintre filozofii artelor? 

În cartea

Michael Davis, filozof american, se ocupă atît de etica profesională a ingineriei, cît şi de filozofia ingineriei, privită ca profesie, şi nu ca disciplină. Pe de o parte, aflăm de aici ce înseamnă etica inginerească cu partea ei de moralitate, dar şi despre interpretarea şi aplicarea standardelor speciale de conduită. De cealaltă parte, ca şi filozofia ştiinţei, a dreptului sau filozofia artei, în filozofia ingineriei încearcă să explice subiectul printr-un demers raţional, insistînd pe ce încearcă să facă inginerii şi de ce, şi nu cum trebuie făcută ingineria din punct de vedere tehnic. Altfel spus, autorul ne arată cum se produce deplasarea/mişcarea de la

ştiinţifice însuşite de inginer pînă la

acestuia, care dă viaţă, în final, unui lucru util. Aflăm, nu-i aşa, despre esenţa activităţii inginerului, în „intervalul“ alocat. 

Autorul a stat mai mult de zece ani în mediul ingineresc, să finalizeze cartea, încercînd să înţeleagă ce îi preocupă atît de mult pe ingineri, despre care ei pot spune atît de puţin… El vrea să demonstreze cum ingineria nu este doar o simplă aplicaţie a ştiinţei, ci un demers creativ, cu nimic mai prejos decît arta şi legea.  

Ne-am apropiat de partea cea mai înaltă, în opinia mea, a acestei profesii, pe care puţini ingineri au şansa s-o practice:

Şi mă voi referi la cercetarea făcută de ingineri în perioada blamată, a comunismului, care, e adevărat că, printre multe alte lucruri anormale, a promovat şi prioritizarea ingineriei cu orice preţ. Dar mai întîi, să nu uităm cum erau „selectaţi“ viitorii studenţi în inginerie şi nu numai. Folosesc cuvîntul ăsta în legătură cu promovarea unui examen de intrare într-o Universitate, pentru că exista, atunci, atît un filtru „trece tot“, pentru unii, dar şi altul „de bandă îngustă“, ultimul permiţînd intrarea candidaţilor foarte pregătiţi, numai dacă nu purtau cu ei tara „originii nesănătoase“ a părinţilor. Intrarea cu uşurinţă la şcoli înalte, a unor muncitori tineri din fabrici şi uzine, pregătiţi superficial, trebuia salvată (cît se mai putea!) de pregătirea lor în timpul anilor de curs, de către studenţii premianţi, ca nu cumva procentul absolvirii să cadă mult sub cel al promovării în şcoală… Da, a fost aşa prin anii ’50-’60. O fi şi asta o explicaţie a renunţării ulterioare la această profesie? 

Au fost, însă, şi perioade cu şansă pentru unii absolvenţi de vîrf, care au putut fi repartizaţi direct în institute de cercetare, şi ele abia înfiinţate, şi care trebuiau să pregătească prototipurile pentru fabrici cărora nu li se oferiseră licenţe de la fabrici străine, abandonate prin trecerea lor la perfecţionare tehnologică. Susţin că au fost perioade de emulaţie creatoare printre inginerii-cercetători din acele institute şi aduc un argument, chiar cu riscul de a mira pe unii, văzînd că mă refer la electronica românească (în general, nu doar a celei din institute de profil). Argumentul e că, în ultimii doi-trei ani, au apărut o serie de volume – care prezintă istoria acestei profesii de la apariţia primului radio românesc, trecînd apoi la electronica profesională, la tehnica de calcul, dar cuprinzînd şi o parte din învăţămîntul politehnic, ajungînd pînă în vremurile recente –, puţin după evenimentele lui ’89. Volumele cu titlul

trăită au apărut la editura AGIR, sub principala coordonare a unui om deosebit şi un profesionist admirabil, dr. ing. Nona Millea. Sînt în elaborare şi alte volume, aşa că e de sperat ca referirile la ingineri, în registru defavorabil, să se mai diminueze. 

Cred că majoritatea inginerilor care parcurg întregul „interval“ lucrează în cercetare. Iar pentru ca proporţia acestora să crească, cuprinzînd întregul spectru al aplicării ingineriei, e nevoie de o mult mai mare grijă în pregătirea viitorilor ingineri în universităţi. Nu-i o vorbă de clacă, ci cred că-i o obligaţie a celor responsabili de ţară, s-o facă. Oricine, cît de cît implicat, a primit cu stupefacţie decizia unui fost ministru al educaţiei, de a „salva“ pe cei căzuţi la bac, invitîndu-i într-o universitate tehnică! Oare ca remuşcare a unei aberante hotărîri a aceluiaşi ministru care desfiinţase învăţămîntul mediu-tehnic? 

Pînă la vreo sugestie despre grija în pregătirea inginerilor, să mai aducem cîteva argumente pentru necesitatea ei. Nimeni nu contestă că şi inginerii pot face greşeli. Dar dacă implicarea lor este în proiecte importante, cum ar fi, de pildă, cele din construcţiile civile, greşelile pot duce la catastrofe. Însă şi greşelile inginereşti, în registru minor, pot avea urmări neplăcute: cine nu se simte frustrat în faţa banalului aragaz, cînd constată că nu-l poate folosi fără risc din pricina unei proaste cartografieri a butoanelor, adică a unei neclare împerecheri a butonului cu ochiul? Sau, să ne mai uităm şi la alt buton, reamintind celor care prezentau, mai demult, conferinţe/comunicări prin proiectarea de diapozitive. Aparatul acela avea un buton căruia i-au fost atribuite două funcţii, opuse ca efect. Îl apăsai să apară următorul diapozitiv, iar cartuşul o lua la vale descărcînd întregul conţinut (toată lucrarea!) pe duşumea! De ce? Pentru că ai ţinut apăsat prea mult timp butonul (să ai contact bine făcut!), dar tocmai asta a dus la inversarea sensului de deplasare. Trebuia să apeşi scurt butonul, ca să ai pe ecran următorul diapozitiv!... Cît de scurt!? Nici din prospect nu rezulta. Veţi spune, cu siguranţă, că vremurile alea au apus, că noile tehnologii ne scutesc acum de astfel de surprize. Aş! Ştiţi ce susţin specialiştii în

şi

Tocmai contrariul! „Înalta tehnologie se schimbă rapid, însă viaţa de zi cu zi se modifică lent“ şi cred că mulţi îi dăm dreptate lui Donald Arthur Norman. În cartea sa

, mai scrie: „la apariţia fiecărei noi tehnologii, companiile uită lecţiile trecutului, permiţîndu-le inginerilor să-şi construiască creaţiile fanteziste sub presiunea marketingului, care insistă asupra proliferării funcţiilor. În consecinţă, confuziile şi zăpăceala sporesc. De fiecare dată cînd apare o nouă tehnologie, designerii de ultimă generaţie comit aceleaşi mari greşeli ca şi predecesorii lor, pentru că privesc înainte, nu înapoi, astfel că aceleaşi probleme se repetă. Aparatura wireless din zilele noastre este înfiorătoare. Eşecurile cele mai flagrante aparţin întotdeauna celor care creează tehnologii de ultimă oră.“ Drastic verdict!... 

După toate astea, chiar îmi vine să spun că e aproape obligatoriu să se întîmple ceva nou în învăţămîntul ingineresc, pentru ca „absolvenţii să înţeleagă impactul ingineriei în context global şi social şi să aibă deja o importantă experienţă în proiectare, care să includă consideraţii de natură etică, pe lîngă cele de natură tehnică, economică, socială şi politică.“ E un citat din

articol apărut în nr. 943/2008, al revistei 22, în care se arată că, în SUA, s-a introdus un curs de etică profesională bazat pe studii de caz, la facultăţile de inginerie. Startul l-a dat Texas A&M University în 1990, prin colaborarea departamentelor de filozofie şi mecanică, destinată facultăţilor de agronomie, chimie, construcţii civile şi mecanică, adică specialităţilor unde proiectele sînt, în general, de mare anvergură, iar posibilele greşeli ale viitorilor ingineri pot crea dezastre. Deşi acel articol apărea într-o perioadă de repetate reforme în educaţie şi învăţămînt, n-a avut nici un ecou… Cred că rămîne, totuşi, ca o bună sugestie prin care se vor putea selecta mult mai corect cei ce doresc cu adevărat să se pregătească pentru o profesie (cu o aşa de mare diversitate), pe cît de frumoasă pe atît de grea, mai ales prin gradul ei mare de responsabilitate. 

Dacă filozofii ne arată cum gîndesc inginerii, dacă lumea culturală le află intervalul manifestării muncii lor, să ştiţi că şi inginerii înşişi au preocupări în afara

. Convinşi de munca lor chinuitoare, deseori primejdioasă, vor cu tot dinadinsul să-şi procure un protector, un patron spiritual. Nu e tocmai o glumă. S-a făcut o cercetare printre vieţile sfinţilor, pentru a-l afla pe cel care, prin viaţa şi virtuţile sale, se apropie cel mai mult de viaţa inginerilor. Cercetarea, pornită de cei din domeniul electric-electronic, a început cu un eşec. S-a ajuns la concluzia certă că doar pentru acest domeniu n-ar fi posibilă adoptarea unui sfînt protector, fiindcă nici unul n-ar putea suporta taxele de membru al IEEE

Pînă la urmă, a trebuit să fie ales un patron spiritual comun tuturor inginerilor, şi acesta a fost Sfîntul Patrick (Patrichie). Se întîmplă ca, de la o vreme, ziua comemorării acestuia să coincidă cu

, sărbătorită în SUA. Nici că se putea o mai bună potrivire, mai ales că protectorul putea veni la

cu propria-i bere verde… Dar l-au ales şi pentru că Sfîntul Patrick, deşi era de neam mare, fusese răpit de piraţi, vîndut ca sclav în Irlanda, trăind apoi în sărăcie şi suferind mult în viaţa lui… Dacă asta nu e o viaţă care seamănă cu a inginerului, atunci nu ştiu care mai e!?... se întreba, mirîndu-se, cel ce a coordonat alegerea patronului spiritual.  

Felicit

pentru deschiderea Dosarului unei profesii. Aşteptăm cu nerăbdare pe cele

Sper că nu le-am sărit.  

Ion Constantinescu

Bucureşti,

Mai multe