Îngeri şi singurătăţi
Poate că filmul meu preferat de Crăciun e Noel (Chazz Palminteri, 2004), cu o distribuție interesantă, dar și aducătoare de tristețe: Susan Sarandon, Penélope Cruz, Robin Williams (care s-a sinucis în 2014) și Paul Walker (care a murit într-un accident de mașină în 2013). E un film mai puțin idilic, mai trist, care pune accentul mai curînd pe singurătăți și angoase decît pe obișnuita strălucire siropoasă din celelalte producții de Crăciun. Noel îți transmite sentimentul singurătății, al acelei singurătăți aparent iremediabile care, odată lipită de tine ca o ventuză, călătorește cu tine peste tot și nu prea mai poți s-o înlături. Rose, personajul interpretat de Susan Sarandon, pare lipită de această singurătate: unica ei legătură din viața reală e cea cu mama ei bolnavă de Alzheimer și internată în spital, cu care nu poate comunica. Altfel, are o slujbă care pare cît de cît importantă, cu o secretară care pare preocupată de soarta ei. Unde există un coleg mai tînăr. Și sexy, care-i face curte.
Dar Rose nu e interesată de genul ăsta de interacțiuni. Își dorește ceva mai profund. Nu ține să fie precum colega ei de liceu cu care se întîlnește pe stradă, care i se laudă cu familia ei fericită și tipică, cu un soț, doi copii etc. În noaptea de Ajun, ea ajunge la petrecerea unei familii străine, apoi candidează la concursul „Cel mai urît Crăciun“ într-un bar din apropiere. Și îl cîștigă, ocazie cu care aflăm înfiorătoarea ei poveste: în ziua de Crăciun i se născuse copilul, și tot atunci îi murise. Probabil că asta dusese și la sfîrșitul căsniciei ei, și la singurătatea ca o cochilie de țestoasă pe care o tot purta în spate.
Dar care nu o acrise pe Rose și care nu o făcuse să-și piardă credința în bine și în triumful acestuia. Cu ajutorul unui înger, decorațiune de Crăciun, pe care l cumpără în dimineața de Ajun, Rose reușește să-și aline singurătatea, temporar și simbolic, dar și în viața reală și pe termen lung. Și să facă un bine chiar în noaptea de Ajun. Îngerul îi oferă un miracol de Crăciun: își petrece cîteva ore cu un personaj interesant, aproape de idealul lui Rose de comunicare profundă – pacientul pe moarte din salonul alăturat, un preot catolic ce-și pierduse credința. Charlie Boyd, personajul interepretat de Robin Williams, o salvează de gîndurile sinucigașe și de singurătate, apărîndu i într-o ultimă întrupare pe lumea asta. Iar Rose îl ajută să nu moară singur și să-și recapete credința. În dimineața de Crăciun, cînd toate astea se întîmplă în mod miraculos, mama ei își revine și ea pentru ultima dată, apoi moare. Și, ca să ieșim din nota macabră și fantastică, doctorul cît se poate de real care se ocupa de mama ei o invită pe Rose la cină.
De fapt, nota macabră din Noel nu deranjează, e chiar binevenită, e cea care-i conferă filmului dimensiunea de Crăciun neidilică, profundă. Celelalte două fire narative paralele nu sînt nici ele tipice și complet luminoase, purtîndu-și, fiecare, și latura ei de umbră și întunecime.
De fapt, cele trei fire narative din noaptea de Ajun au ca punct de întîlnire Spitalul. Nu e o instituție prea veselă, nu e nici biserică, nici casă de vacanță, ca-n alte filme de Crăciun, ci un loc al suferinței și al posibilei vindecări sau al pornirii spre lumea cealaltă: un spațiu al inițierii și trecerii.
Și celelalte povești, paralele cu cea a lui Rose, își au picăturile lor de straniu și sinistru: cea lui Jules (Marcus Thomas), al cărui singur Crăciun fericit a fost cel de la 14 ani petrecut la spital, unde participase la o petrecere. Și cea a lui Mike (Paul Walker) și a Ninei (Penélope Cruz), interferată cu istoria lui Artie (Alan Arkin): o poveste de dragoste, gelozie și vindecare.
Vindecarea e, de fapt, ce se întîmplă și cu Jules odată ce ajunge la simbolicul Spital. El pune pe cineva să-i rupă o mînă ca să se reîntoarcă în singurul loc din lume unde avusese, vreodată, un Crăciun fericit. Numai că, odată ajuns acolo, descoperă că nici vorbă de vreo petrecere: tot ce vede în jur e doar suferință… Jules face o criză, ajunge la o psihiatră și așa reușește să dea de capăt angoaselor lui legate de Crăciun. Descoperă că ceea ce își dorește, de fapt, e să reia legătura de mult întreruptă cu mama sa.
Spitalul este un loc nu doar al vindecării, ci și al regăsirii și renașterii. Așa se întîmplă cu Artie, personajul lui Alan Arkin, un bătrîn care, în fiecare an, de Crăciun, își reiterează drama prin intermediul cîte unui străin: în cîte un personaj întîlnit întîmplător, precum Mike, el o vede pe soția lui reîncarnată. Soție care a murit, indirect, din cauza furiei lui, și pentru care se simte continuu vinovat.
Artie își proiectează soția în cîte un străin din jur: nu întîmplător în Mike, a cărui gelozie absurdă față de Nina e asemănătoare cu cea a lui Artie. Pe Mike îl ajută povestea lui Artie și sfîrșitul ei dezastruos: cu ajutorul acesteia și-o reconfigurează pe a lui. În ambele își are locul și un înger de sticlă situat în vîrf de brad, artizanul rezolvărilor spectaculoase, se pare. Artie e absolvit, cu ocazia iluminării lui Mike, de vinovăție, iar acesta din urmă se reconfigurează și renaște, devenind partenerul de care Nina avea nevoie și viitorul tată al copilului ei.