Inflaţie de răspunsuri
Tinerii au azi soluţii la îndemînă, reţete gata făcute pentru aproape orice: ziare, cărţi, Internet se înghesuie toate să ofere lămuriri la orice neajuns, de la cum să scapi de acnee, la cum să găseşti un loc de muncă, de la cum să-ţi găsească partenerul ideal, la cum să obţii o bursă la universităţi străine, de la cum să fii fericit, la cum să te distrezi „maxim“. Răsfoind publicaţiile care li se adresează, ai impresia că nici un colţişor din trupul, mintea şi sufletul adolescenţilor nu este de nepătruns: par cu toţii ajustaţi după un standard al generaţiei, roboţi construiţi identic, cu aceleaşi nevoi, fără culoare proprie.
E bine – nu zic nu – ca tinerii să aibă în preajmă ajutorul de care au nevoie atunci cînd se opintesc să treacă hopurile vîrstei. Dar ei nu mi se par nici mai siguri, nici mai înţelepţi, nici mai informaţi chiar, decît eram noi, cei de odinioară. Dimpotrivă.
Şi mă gîndesc că, din dorinţa de a-i proteja, venim prea repede cu răspunsuri, reţete, soluţii. Că ne grăbim să oferim răspunsurile noastre, şi nu să ascultăm interogaţia lor. Că experienţa tînărului aflat în faţa noastră nu are răgaz să se transforme mai întîi în întrebare, în întrebare proprie, născută din propriile nedumeriri, conflicte, erori, tristeţi, amărăciuni, îndoieli. De regulă, o asemenea întrebare nu-şi găseşte prea lesne răspunsul în reviste sau pagini de Internet. Întrebarea lui, şi nu cea a generaţiei, este cea care-l va pune pe drumul căutării proprii. Cea care-l va îndemna să citească, să înţeleagă, să cerceteze, să afle soluţii potrivite pentru el, şi nu pentru toţi cei de vîrsta lui. Şi asta nu o poate face decît dacă-i lăsăm timp ca nemulţumirile, conflictele lui interioare să dospească pînă cînd se iveşte interogaţia proprie, şi nu dacă îl presăm să accepte etichetele vîrstei şi răspunsurile şablon.
Un alt pericol al inflaţiei de sfaturi adresate tinerilor mi se pare a fi acela că nu mai lasă deloc spaţiu întrebărilor mari. Întrebările mici, de tipul „de ce nu mă iubeşte Marcela sau, după caz, Gigel?“ capătă răspunsuri prompte, practice, în cinci-şase paşi, tînărul aplică melancolic reţeta pentru revigorarea dispoziţiei, iar problema iubirii devine mai curînd una a machiajului zilnic şi a strategiilor de întîlnire, decît una a legăturilor profunde. Problema (ne)credinţei este evacuată din dezbaterile cu adolescenţii cu certitudini livrate de ştiinţă sau dogme religioase, binele şi răul sînt tranşate de la catedra de dirigenţie sau la şedinţele cu părinţii. Viaţa tînărului, în viziunea adulţilor care dau sfaturi, rămîne la nivel mărunt, de rutină, de supravieţuire, de acomodare sau de competiţie şi de liste de to do. Întrebările mari ale omenirii – cele despre credinţă, iubire, bine, rău, rost, destin – sucombă în preajma reţetelor pentru „gîndirea pozitivă“. Tînărul este invitat să creadă că dezbaterea interioară, analiza, frămîntarea sînt – în cel mai bun caz – pierdere de vreme, dacă nu periculoase pentru psihic, atîta timp cît există soluţii deja verificate de depăşire grabnică a momentului de nedumerire.
Pe scurt, tînărul nu mai are de căutat şi de trăit nimic. Au găsit alţii toate soluţiile şi toate răspunsurile de care are nevoie. Nu-i rămîne decît să execute. Şi să se plictisească.
Maria Iordănescu este psiholog.