„Inerţii coagulate“ pentru a „escalada piscul“

Mi-au picat sub ochi cîteva mostre din publicaţiile liceelor şi ale şcolilor şi am remarcat distanţa teribilă dintre ele şi cotidienele adulţilor: în timp ce ultimele sînt pline de „senzaţional“, „ceva la care nu v-aţi fi aşteptat“, „o veste care îi va îngrozi pe toţi românii“ etc., revistele liceenilor vorbesc despre istorie, olimpiade, baluri ale bobocilor, lecţii sau excursii interesante, portrete de dascăli excepţionali, visuri şi dorinţe. În cîteva cuvinte, paginile lor mai păstrează, încă, trăsăturile unei prese de calitate: informaţie corectă, imagini proaspete şi candide, limbaj curat.

Cu cîteva excepţii. Excepţii în care limbajul vulgar al ziarelor de scandal este înlocuit cu limbajul romanţios şi înzorzonat, subiectele insalubre – cu unele searbede, imaginile scandaloase – cu cele kitch sau, cel puţin, neinspirate.

Iată cîteva exemple: într-o revistă transilvăneană, se face o mică descriere istorică a liceului. Introducerea sună în felul următor: „Pentru ca edificiul să fie trainic, durabil, trebuie să se sprijine pe postulate şi paradigme verificate în dureroasa metamorfoză de an cu an, de zi cu zi. Prin notorietatea şi experienţa didactică figurile ilustre de dascăli, de la începuturi i-au mobilizat pe cei de astăzi şi i-au făcut mai hotărîţi ca oricînd să le urmeze pilda. O şcoală veritabilă atrage învăţăcei, coagulează inerţii (adică cum? – n.a.) pentru a escalada piscul ultim, niciodată încheiată şi radiază tipare în avanposturile altora.“ Este un exemplu tipic de aiurare solemnă, de pierdut uzul raţiunii şi al limbii, de „nespus nimic“, în tone de cuvinte care de care mai umflate şi mai sterile. Orice nedumerire – de tipul „ de ce metamorfoza unui edificiu şcolar este dureroasă?“, „în ale cui avanposturi radiază tipare o şcoală veritabilă?“, „despre ce pisc vorbim?“ – este firească, dar va rămîne fără nici o explicaţie.

Într-un alt loc, un profesor povesteşte despre întîlnirea dintre elevii săi şi deţinuţii din Penitenciarul de la Gherla: „Am aşteptat cu emoţie vizita, atît eu, ca profesor, cît şi ei, datorită necunoscutului ce plana asupra planului nostru şi pot declara că, deşi scurtă – cîteva ore, vizita a fost definitorie în dezvoltarea multilaterală a caracterului nostru.“ (cît de multilaterală? – n.a.)

Într-o altă revistă, profesorul editorialist deplînge soarta culturii într-o lume interesată exclusiv de consum şi distracţie ieftină. Vinovatul pentru soarta rea a artei? Capitalismul, şi încă din secolul al XVIII-lea. Iată dovada: „Treptat omul iluminist, atras de cultură, creator de cultură, iniţiator de valori şi idei este înlocuit de un nou tip uman, cel al omului capitalist al cărui scop principal, şi aparent unic scop, este de a-şi spori situaţia materială, ale cărui unice valori sînt banul şi modurile prin care îşi poate spori averea. Acest nou om nu doar că se îndepărtează de tot ce s-a înţeles pînă acum prin omenesc, ci, şi ignoră latura umană ori şi-o pierde complet.“

Am spus cîteva excepţii? De fapt, sînt multe. Mai toate editorialele scrise de profesori au ceva din refrenele îngînate, cu pieptul bombat şi avînt revoluţionar, la „Cîntarea României“. Mai îngrijorătoare mi se pare, însă, selecţia textelor scrise de elevi: în reviste par a nu intra decît acelea care duc mai departe limbajul lemnos al dascălilor redactori.

Maria Iordănescu este psiholog.