Încurcături la nivel macro

8 aprilie 2015 Societate

Pînă acum cîţiva ani, toţi economiştii, indiferent de convingerile pe care le-ar fi avut, au declarat sus şi tare că lumea economică nu prea mai are cum să-şi revină pe deplin după Marea Criză pe care am suferit-o. Într-un fel, aveau dreptate. Căci după ce a izbucnit criza din 2008, ne-am procopsit şi cu Marea Recesiune. Guvernele au reuşit să minimalizeze prejudiciile prin pomparea unor sume enorme de bani pe piaţa economică globală şi prin reducerea drastică a dobînzii, pe care practic au anulat-o. Dar, reducînd pierderile, între 2008-2009, au rămas şi fără susţinere din partea politicienilor şi a intelectualilor.

Consilierii economici şi-au asigurat angajatorii că va urma o redresare rapidă. Şi, într-adevăr, au fost cîteva episoade de relansare economică, episoade care au stagnat însă în 2010. Între timp, guvernele se confruntau cu mari deficite – o moştenire a perioadei de prăbuşire economică –, iar ceea ce a impulsionat iniţial creşterea începea acum să facă implozie. În zona euro, ţări precum Grecia s-au confruntat cu o criză financiară cauzată de faptul că planurile de salvare ale băncilor au mizat pe transformarea datoriilor private în datorii de stat.

Atenţia s-a mutat astfel asupra deficitului fiscal şi asupra relaţiei dintre deficit şi creşterea economică. Ar trebui oare ca guvernele să-şi extindă înadins deficitul pentru a compensa criza în propria ogradă şi în cererea de investiţii? Sau ar trebui să reducă cheltuielile publice pentru a elibera sumele de bani pentru cheltuirea lor în spaţiul privat?

În funcţie de tipul de teorie macroeconomică invocată, amîndouă soluţiile pot fi luate ca politici pro-dezvoltare. În ambele cazuri vorbim despre o expansiune a economiei, dar, pe cînd, în primul caz, guvernarea ar urmări creşterea cheltuielilor publice, în al doilea, aceste cheltuieli trebuie reduse.

Teoria keynesiană susţine prima măsură; guvernele, însă, mizează pe a doua.

Iar consecinţele acestei alegeri sînt deja clare. Cam toată lumea este acum de acord că înăsprirea fiscală a cauzat economiilor dezvoltate pierderea a 5-10 procente din creşterea PIB-ului, din 2010 şi pînă acum. Iar tot ce a însemnat cîştig din producţie şi venit a fost pierdut. În plus, din cauză că austeritatea fiscală a înăbuşit creşterea economică, sarcina de a reduce deficitul bugetar şi datoria naţională ca pondere în PIB a devenit mult mai grea. Reducerea cheltuielilor publice s-a dovedit a nu avea un efect benefic asupra reducerii deficitului, pentru că această manevră a redus, în acelaşi timp, şi puterea economică. Iar acest fapt ar fi trebuit să fie un argument solid. Dar nu s-a întîmplat aşa. Unii economişti susţin că guvernele s-au confruntat cu un echilibru de risc în 2010: reducînd deficitul ar fi putut încetini creşterea economică; dar neangajîndu-se să o facă, au înrăutăţit întreaga situaţie.

Se spunea că remediul keynesian ar fi ignorat efectul politicilor fiscale asupra aşteptărilor. Astfel, dacă opinia publică era înclinată să creadă că cea mai bună măsură era reducerea deficitului, dacă permiteai deficitului să crească s-ar fi anulat oricare dintre efectele sperate. Dacă aşteptările erau ca taxele să crească pentru a putea „plăti“ mai apoi cheltuielile suplimentare, atît persoanele fizice, cît şi companiile şi-ar fi mărit fondul de economii. Temîndu-se că guvernele nu-şi vor plăti datoriile, pieţele de obligaţiuni au început să perceapă rate punitive pentru împrumuturi. Iar aici este schepsisul: angajîndu-se pe drumul înăspririi fiscalităţii, miniştrii de Finanţe şi-au deschis o portiţă pentru alte relaxări fiscale. Proclamînd „virtutea fiscală“ n-au făcut decît să practice viciul fiscal. Prin această scăpare s-ar fi putut crea o iluzie a fiscalităţii, în care se reducea, de fapt, mai puţin decît se promitea. Iar acest lucru este, de fapt, exact ceea ce majoritatea ministerelor au şi făcut.

Asta este doar o parte a încurcăturilor care pot surveni la nivel macroeconomic. Odată ce speranţele şi credinţele sînt introduse în economie, după cum este de aşteptat să se întîmple, rezultatul politicilor fiscale devine incert. Prea multe depind de ceea ce oamenii cred că se va petrece. În jargonul economiştilor, rezultatele politicilor sînt „dependente de model“.

Laureat al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman vorbeşte cu dispreţ despre acea „zînă a încrederii“ – afirmaţia conform căreia politica fiscală ar trebui să fie un sprijin pentru pieţele de acţiuni. Dar să descoperi că aceste politici au înrăutăţit lucrurile nu înseamnă neapărat că au existat şi alt gen de politici mai bune. Succesul real al unei politici depinde atît de efecte, cît şi de aşteptările pe care le are publicul de la aceste politici. Însă întrebarea rămasă fără răspuns este motivul pentru care publicul are mereu aşteptări eronate.

Dacă politica fiscală trece printr-o perioadă de majoră bîlbîială, la fel se va întîmpla şi cu politica monetară. Băncile centrale au încercat să evite „Zîna încrederii“ tipărind bani – asta înseamnă că, tehnic, au cumpărat acţiuni guvernamentale de pe pieţele secundare. Era de aşteptat ca aceşti bani suplimentari să se infiltreze prin economie, accelerîndu-i ritmul. Banca Central-Europeană a început cu un program de cumpărare de astfel de acţiuni în valoare de 1,1 trilioane de dolari ca să evite dreptul de veto al Germaniei asupra expansiunii fiscale. Dar efectele aşa-numitei „relaxări cantitative“ depind foarte mult de aşteptări. Dacă infuzia de bani în afaceri va spori încrederea în sistem, se va cheltui mai mult. Dacă însă nu există această încredere, va exista tendinţa de a „ţine banii la ciorap“.

Rezultatele relaxării cantitative în Statele Unite şi Marea Britanie au fost echivoce. Ce-i drept, guvernele pot să facă rost de bani cu atît mai ieftin cu cît producţia scade. Dar băncile nu au împrumutat mai departe acei bani puşi la dispoziţie, pe de o parte pentru că i-au folosit pentru a-şi plăti propriile datorii, iar pe de alta pentru că cererea de împrumuturi a scăzut.

Principalul efect pozitiv al acestei relaxări cantitative l-au avut preţurile activelor – în special cele financiare. Dar mai multă avere pentru cei bogaţi nu generează neapărat mărirea puterii de cumpărare. Creează o creştere inegală care ameninţă să devină o „bulă economică“ ce ar putea genera apariţia unui nou

financiar.

Aşa că acum intrăm într-o perioadă post-criză, fără a avea o structură viabilă a ceea ce ar trebui să însemne o politică corectă la nivel macro, o politică ce ar ajuta fie la relansare, fie la o viitoare prevenţie a unor asemenea situaţii de criză. Marile speranţe vin dinspre o mai bună reglementare financiară care ar stopa excesul de creditare. Dar, cînd vorbim despre „exces“, la ce ne referim, de fapt? Vor continua băncile centrale să ţintească inflaţia cu 2%? Sau ar trebui să se bazeze pe ţintirea venitului nominal? Cum ar trebui să fie noua regulă fiscală şi cum ar trebui aplicată aceasta în zona euro?

Economiştii se întreabă dacă pieţele economice sînt sau nu stabile. Ca adept al lui Keynes, cred cu toată convingerea că pieţele economice trebuie stabilizate prin politici. Dar adepţii lui Keynes au de înfruntat acel adevăr incomod conform căruia o politică stabilă de succes poate depinde de comunitatea de afacerişti care au aşteptări keynesiene. Au nevoie ca „Zîna încrederii“ să fie de partea lor.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

traducere de Stela GIURGEANU