Incriminarea pentru un volum de poezii. Discriminarea pentru invaliditate

1 noiembrie 2017   Societate

O societate cu adevărat civilizată nu limitează sub nici o formă capacitatea şi dorinţa de muncă a cetăţenilor săi, nu blochează intenţiile lor de exprimare în plan public, nu culpabilizează actul de creaţie şi nici nu instituie amenzi asupra beneficiilor de pe urma operei, nu asimilează invaliditatea sau dizabilitățile umane neantului, şi se fereşte, în actele sale normative, de formulări dezumanizante, inumane sau antiumane.

Din nefericire, toate aceste grave carenţe – practic, vicii – ale legislaţiei şi administraţiei din ţara noastră ies la iveală odată cu cazul Laurei Ioana Florescu, autoarea unui mic volum de poezii, persoană cu un anume tip de invaliditate. Faţă de cele ce sînt şi vor fi prezentate în acest document, facem un apel pentru întreprinderea de urgenţă a măsurilor optime în vederea definitivei eliminări, din mentalitatea şi practica instituţiilor de stat centrale şi locale, a unui asemenea act de disprețuire, discriminare şi represiune asupra cetăţeanului liber din România şi, implicit, din Uniunea Europeană.

Florescu I. Laura Ioana, născută Ciorăscu, la 1 mai 1979, în Iaşi, domiciliată actualmente în oraşul Cîmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, diagnosticată cu scleroză degenerativă în plăci, încadrată o perioadă în gradul II de invaliditate, apoi în gradul mai puţin sever II, este autoarea volumului de versuri Poezii pentru văduve, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2016. În urma publicării acestui volum de poezii şi a încasării din partea editurii a drepturilor de autor în valoare de 230 lei, autoarei i s-a cerut, de către Casa de Pensii Suceava, înapoierea către stat a sumei de 520 lei, pensia minimă garantată de care dispune. Nu este singura sa sursă pecuniară ca persoană asistată. Cetăţeana în cauză mai primeşte din partea statului suma de 39 de lei lunar ca prestaţie pentru categoria de handicap mediu în care este încadrată. De precizat că, pînă în urmă cu doi ani, încasa, ca invalid de gradul 1, pensia de invaliditate de 220 lei, dar aceasta a fost preschimbată în suma de 39 lei şi numită „prestaţie” odată cu includerea persoanei în cauză în categoria de handicap mediu.

Prin urmare, Laura Ioana Florescu, cu mama decedată şi tatăl plecat la muncă în străinătate, locuieşte la Cîmpulung Moldovenesc în casa bunicii, încălzită cu lemne şi fără apă curentă. Laura este divorţată, dar a păstrat numele de familie al soţului. A absolvit un liceu electrotehnic, a lucrat într-un call centre din Braşov timp de nouă ani, pînă la declanşarea bolii, scleroza în plăci, care nu i-a mai permis să-şi continue activitatea, fiind apoi pensionată pe motiv de boală. Pe certificatul ei de invaliditate stă scris limpede: „capacitate de muncă pierdută în totalitate”. Potrivit Legii 263, a Pensiilor, un astfel de indiciu este posibil numai în cazul gradelor de invaliditate 1 şi 2, nu şi în cazul gradului 3, unde menţiunea trebuie să fie, conform aceleiaşi legi, „capacitate de muncă pierdută parţial”.

Această doamnă se află în situaţia absurdă de a fi încadrată în gradul de invaliditate 2, dar asimilată, prin eliberarea hazardată a unui act birocratic, categoriei de handicap mediu, şi plătită în consecinţă – nu cu suma mai mare aferentă gradului 2 de invaliditate, care corespunde handicapului accentuat, ci cu suma infimă de 39 de lei lunar, alocată handicapului mediu. De precizat că nu există o decizie a unei comisii de specialitate de transfer al pacientei din gradul de invaliditate 2 în gradul – tot de invaliditate – 3, corespunzător handicapului mediu, fapt în realitate imposibil, cîtă vreme scleroza în plăci declarată ca diagnostic este o afecţiune gravă şi evolutivă, organismul fiind supus unui proces de degenerare specifică.

La diminuarea nejustificată a pensiei pentru invaliditate sau a „prestaţiei” pentru handicap s-a ajuns fără îndoială din cauza unor abuzuri birocratice, a incompetenţei, neglijenţei şi dezinteresului responsabililor de la comisiile judeţene de evaluare a acestor ipostaze existenţiale umane. Dar solicitarea aberantă a returnării către stat a pensiei minime garantate pe o lună – deoarece persoana invalidă, ca autoare de versuri, a încasat puţin peste 50% din cuantum-ul acestei pensii ca drepturi de autor – este cu putinţă în ţara noastră din cauza unor contradicţii şi absurdităţi legislative existente din 1 noiembrie 1990, odată cu înfiinţarea, prin HG nr. 1161, a Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, azi Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi.

Nu această instituţie este implicată în tentativa de lipsire de pensie minimă garantată a doamnei Florescu. Faptul e determinat de existenţa unei alte persoane juridice, Institutul Naţional de Expertiză a Capacităţii de Muncă, cu toate structurile sale din teritoriu, care se ocupă de apariţia infirmităţii numai în timp ce cetăţeanul este angajat în muncă cu un contract de profil pe termen limitat sau nedeterminat. Se adaugă la aceasta eticheta abuzivă aplicată pe certificatele celor pensionaţi pe motiv de invaliditate, anume formula „capacitate de muncă pierdută în totalitate”. În instituirea acestei sintagme, determinantă a fost atît obtuzitatea, incapacitatea, neprofesionalismul decidenţilor şi legiuitorilor, cît şi interesul ca Institutul de Expertiză amintit să nu fie asimilat Autorităţii pentru Persoanele cu Dizabilităţi, ambele structuri ale Ministerului Muncii. În consecinţă, cele două persoane juridice, Institutul de Expertiză şi Autoritatea pentru Persoanele cu Dizabilităţi şi-au dezvoltat propriile structuri subalterne în întreaga ţară, iar la ora actuală alcătuiesc sisteme funcţionăreşti paralele, ce se ciocnesc din cînd în cînd. Este evident însă că pierderea unei funcţii a organismului, motorie sau senzorială, nu duce întotdeauna la pierderea totală a capacităţii de muncă, a abilităţilor operaţionale. În cazurile apariţiei unor infirmităţi auditive, vizuale sau motorii, se păstrează alte resurse ale fiinţei umane ce pot fi mobilizate pentru exercitarea altei îndeletniciri, a altei profesiuni adecvate tipului şi gradului de dizabilitate.

Aceste paralelisme legislative absurde, totodată multiplicări instituţionale bugetivore, fac ca numărul persoanelor cu dizabilităţi din România să fie unul ciudat: unele persoane sînt înregistrate cu invaliditate, altele cu handicap, iar elevii sînt calificaţi ca avînd deficienţe, dizabilitate sau cerinţe educative speciale. Această confuzie structurală face ca, în foarte multe cazuri, cetăţeni cu acte de dizabilitate să fie integri fizic şi mintal, iar alţii, cu infirmităţi evidente, să nu poată dispune de documentele care să le asigure protecţia de care au nevoie.

Lipsa de luciditate este foarte gravă şi în abordarea conceptului şi a realităţii muncii. Efortul creativ asimilabil drepturilor de autor, cel prin care se produce o operă de artă, prin care se realizează o invenţie etc., nu-i este îngăduit persoanei cu invaliditate fără consecinţe. Poate să creeze gratis, să inventeze fără nici un fel de cîştig şi nici un fel de recunoaştere, dacă doreşte să nu-şi piardă pensia de boală (invaliditate) sau, cînd aceasta este mai mică decît pensia minimă garantată, nu poate crea şi inventa fără să piardă acest venit, după cum se întîmplă concret în cazul Laurei Ioana Florescu. În termenii Codului penal, s-a ajuns la o formă de incriminare a actului de creaţie artistică, impunîndu-se, în conformitate nu numai cu legea, ci şi cu standardul raţional minimal, dezincriminarea acestuia.

Ilegalitatea deciziei Casei de Pensii Suceava

Decizia Casei de Pensii Suceava încalcă însă mai multe legi în plină vigoare în România. Înainte de toate, calcă în picioare Legea nr. 221/2010, care este de fapt Convenţia ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de România la 26 septembrie 2007 şi intrată în vigoare la 3 mai 2008, promulgată ca Legea nr. 221 la 26 noiembrie 2010. Încă din Preambul, aceasta arată: „discriminarea oricărei persoane pe criterii de dizabilitate este o încălcare a demnităţii şi valorii inerente a omului”.

Art. 5 al acestei importante Convenţii, intitulat „Egalitatea şi nediscriminarea”, stipulează: „1. Statele părţi recunosc faptul că toate persoanele sînt egale în faţa legii şi sub incidenţa legii şi au dreptul fără nici un fel de discriminare la protecţie egală şi la beneficiu egal al legii. 2. Statele părţi vor interzice toate tipurile de discriminare pe criterii de dizabilitate şi vor garanta tuturor persoanelor cu dizabilităţi protecţie juridică egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel. 3. Pentru a promova egalitatea şi a elimina discriminarea, statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura adaptarea rezonabilă. 4. Măsurile specifice care sînt necesare pentru a accelera sau obţine egalitatea de facto a persoanelor cu dizabilităţi nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei convenţii.”

Convenția ONU, Legea 221/2010 în România, are grijă să definească Discriminarea pe criterii de dizabilitate: „înseamnă orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de dizabilitate, care are ca scop orice efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului ori exercitării, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă. Adaptare rezonabilă înseamnă modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care nu impun un efort disproporţionat sau nejustificat atunci cînd este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să se bucure ori să îşi exercite, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.”

Parlamentul României a adoptat ca act normativ intern şi un articol elocvent al Convenţiei precum cel cu nr. 27 — „Munca şi încadrarea în muncă. 1) Statele părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a munci în condiţii de egalitate cu ceilalţi; aceasta include dreptul la oportunitatea de a-şi cîştiga existenţa prin exercitarea unei activităţi liber alese sau acceptate pe piaţa muncii, într-un mediu de lucru deschis, inclusiv şi accesibil persoanelor cu dizabilităţi. Statele părţi vor proteja şi vor promova dreptul la muncă, inclusiv pentru cei care dobîndesc o dizabilitate pe durata angajării, prin luarea de măsuri adecvate, inclusiv de ordin legislativ, pentru ca, printre altele:  a) să interzică discriminarea pe criterii de dizabilitate.”

Alte acte normative din care poate să reiasă încălcarea drepturilor omului în această speţă sînt Legea nr. 448/2006, republicată, pentru Protecţia şi Promovarea Drepturilor Persoanelor cu Handicap, OG 137/2000, republicată, privind Prevenirea şi sancţionarea Discriminării, Legea drepturilor de Autor, Codul Muncii etc.

Propuneri de combatere a cauzelor

● Eliminarea, din actele normative şi administrative, a limbajului dublu, a terminologiei multiple, imprecise, şi a excesului de vocabule privind fenomenul uman al dizabilităţii.

● Utilizarea cu aceeaşi semnificaţie, corespunzătoare aceleiaşi realităţi existenţiale umane, a sinonimelor infirmitate, invaliditate, deficienţă, handicap, dizabilitate, cu precizarea, în deplină transparenţă, ori de cîte ori este cazul, a tipului de afectare – auditivă, vizuală, motorie, mintală, psihică, altele.

● Unificarea instituţiilor care se ocupă de fenomenul dizabilităţii, eliminîndu-se astfel o enormă risipă bugetară.

● Limitarea, în actele normative şi administrative, a formulei „capacitate de muncă pierdută în totalitate” la cazurile extrem de grave, în care această facultate umană este evident dispărută.

● Evaluarea restantului funcţional al persoanei în raport strict cu valorile naturale ale stării sale de dizabilitate şi cu perspectiva evolutivă sau recuperatorie a acesteia.

● Separarea activităţilor recunoscute prin Legea Drepturilor de Autor de cele presupunînd angajare în muncă pe perioadă determinată sau nedeterminată.

● Impozitarea veniturilor obţinute de persoanele cu dizabilităţi din activităţi presupunînd drepturi de autor, numai prin impozitul pe venitul global.

● Introducerea explicită de prevederi care să stimuleze orice muncă prestabilă de către o persoană cu orice tip şi grad de dizabilitate, în mod necondiţionat, neobstrucţionant, nondiscriminativ, şi remunerarea corespunzătoare a prestatorului pentru acea muncă.

● Eliminarea din actele normative şi administrative a oricărei prevederi ce culpabilizează, minimalizează, subevaluează, distorsionează sau ignoră ca muncă actul de creativitate artistică şi ştiinţifică.

● Abolirea oricăror prevederi contrare din orice tip de act oficial recunoscut de lege.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai carte apărută este romanul O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2015.

Foto: Facebook Laura Ioana Florescu

Mai multe