Înainte de plecarea "definitivă"

În sfîrşit, dinspre presa noastră cea de toate zilele, uneori irespirabilă şi ilizibilă, vin şi două veşti bune: 1. o emisiune care a trecut de mult de limita bunului-simţ, a deontologiei jurnalistice sau a decenţei, a „reuşit“, în sfîrşit, să transforme bombănelile private ale telespectatorilor dezgustaţi, într-un protest semnificativ, răspîndit pe forumuri sau pe site-uri cu petiţii. Sute de telespectatori au cerut CNA-ului să interzică televiziunilor să mai producă astfel de emisiuni în care vulgaritatea, josnicia şi promiscuitatea adună rating din oripilarea privitorilor. Aceiaşi telespectatori au făcut publică lista firmelor care cumpără timp de publicitate în cadrul acestor emisiuni, cerîndu-le să nu mai fie complice la răspîndirea mizeriei pe ecranele televizoarelor. 2. Un (destul de) cunoscut comentator politic a fost sancţionat de justiţia română (dar şi de CEDO) pentru calomnierea unui înalt demnitar român. De ani buni – sau, mai degrabă, răi –, la televiziunile din România, oameni importanţi ai scenei noastre politice sau culturale sînt înjuraţi ca la uşa cortului, sînt acuzaţi de fapte inimaginabile şi incredibile, fără nici o dovadă a vinovăţiei lor, sînt terfeliţi în aşa-zise talk-show-uri, care cultivă îndoiala murdară, insinuarea vindicativă, întrebarea tendenţioasă.

Nu e rău. În sfîrşit, se reacţionează. În sfîrşit, unii dintre noi, cei sastisiţi de ororile difuzate în prime time, cei care mîrîim doar, prin articole sau pe forumuri, împotriva nedreptăţii care se lăbărţează zilnic în casele noastre prin micul ecran, noi, cei care nu umflăm ratingurile, începem să ieşim din amorţeală şi să protestăm. Pasul de la boscorodeală la protest e unul semnificativ.

Şi, în sfîrşit, justiţia din România (ca şi cea europeană) atrage atenţia că nu poţi spune la infinit măgării, grozăvii, calomnii despre o persoană publică, fără să fii sancţionat. Că în fişa postului unui demnitar intră, desigur, rezistenţa la critică, suspiciune, analiză, verificare, dar nu şi un stomac de fier care să absoarbă toate dejecţiile răspîndite de adversarii politici.

Pentru un tînăr îngrozit de perspectivele pe care ţara natală i le poate oferi, pentru un tînăr pregătit să emigreze ca să se poată bucura echitabil şi tihnit de eforturile sale, poate părea prea puţin. Şi chiar este: într-o mare sordidă de ignoranţă, vulgaritate şi nedreptate, micile proteste şi victorii în justiţie par o bălăceală copilărească la mal. Cu toate astea, exact în aceste momente, în care pîlpîie ceva optimism, în care se arată semne firave ale normalităţii, îmi vine să-l rog pe tînărul licean sau student ca, înainte să plece din ţară, cu toate argumentele de partea lui, să mai rămînă un pic: preţ de un protest împotriva grobianismului, preţ de o seară petrecută cu prietenii, în care să se întrebe ce s-ar putea schimba, preţ de o lună petrecută într-o instituţie culturală sau de învăţămînt, în care să îşi exprime nedumeririle sau mirările, preţ de o iniţiativă curajoasă într-un ONG sau un partid frecventabil. L-aş mai ruga să rămînă atîta timp cît lehamitea maturilor îi va provoca revoltă, cît dezordinea noastră publică sau privată îl va incita la ordine şi rezonabilitate, cît iritarea noastră stridentă şi păguboasă îl va determina să aprecieze regula, întrebarea, reflecţia. Şi abia cînd simte că va fi învins de lehamite, dezordine sau iritare – să plece.

Cu alte cuvinte, îl rog să-şi negocieze la sînge, cu ţara natală, emigrarea.

Maria Iordănescu este psiholog.