În vagonul business

24 iunie 2010   Societate

În trenurile mai „de lux“ – pentru cei neavizaţi – există şi două vagoane business: Business standard şi Business exclusiv. Am avut onoarea să călătoresc cu cel exclusiv în Intercity-ul Bucureşti-Cluj. Pot spune, cu mîna pe inimă, că a fost… o experienţă.

Vagonul Business standard din Intercity arată la fel ca cel de clasa întîi, doar că e mai spaţios. Ceea ce înseamnă, probabil, că are un număr mai mic de scaune. Cel Business exclusive are cîteva scaune de piele neagră (sub zece). Pe Internet este descris ca „paradisul oamenilor de afaceri“. 

Tot acolo se mai spune că fiecare scaun are în faţă cîte un ecran… Această din urmă afirmaţie nu s-a verificat în trenul cu care am fost: exista un singur ecran, pe peretele vagonului, care nu mergea. E adevărat că în dreptul fiecărei perechi de scaune erau prize pentru laptop.

Dar Internetul nu funcţiona, dintr-un motiv simplu şi de criză: nu fusese plătit. Aşa ne-au informat cele două doamne controloare, de altfel foarte amabile, care aveau în grijă vagoanele fancy. Altfel, în Business exclusiv aerul condiţionat îşi făcea treaba şi era curat. Geamurile aveau un soi de obloane fumurii (lucru nemaivăzut în trenurile româneşti). De asemenea, se împărţeau ziare gratis, şi în zona exclusivă şi în cea standard. 

Cu puţină indulgenţă, spaţiul s-ar fi putut apropia de pretenţiile paradisiace enunţate anterior (mai ales pentru cineva care şi-a petrecut o parte din viaţă în perioada comunistă). Dar ce am amintit pînă aici e doar plevuşcă; partea cu adevărat bună abia acum urmează: mîncarea.

Nu orice fel de mîncare, ci una inclusă în preţul biletului. Ca la avion. Unul dintre motivele, de altfel, pentru care am ales experimentul business: ca fan declarat al trenurilor, am vrut să demonstrez (lumii şi mie însemi) că şi acestea din urmă pot fi ca avioanele. Că şi menţinîndu-ne pe pămîntul familiar putem avea condiţii maxime, fără anxietatea unui spaţiu de împrumut. Şi adăugînd avantajele evidente ale mersului cu trenul: posibilitatea de a te plimba şi dezmorţi prin el; precum şi cea, deloc de neglijat, de a lega conversaţii şi prietenii cu oameni pe care, altfel, probabil nu i-ai fi întîlnit niciodată (ştiu, şi în avion se poate, dar drumurile europene „standard“ sînt mult mai scurte…).

Întorcîndu-ne la mîncare: în biletul de vreo 150 lei era inclus un bon de masă de 23. Pe care îl puteai consuma în vagonul restaurant. Asta în cazul în care trenul avea unul. La dus, totul a fost OK: vagonul restaurant nu numai că exista, dar urma şi imediat după cele de business. La întoarcere, trenul nu avea unul. Noroc că, deja cunoscîndu-ne cu controloarea, aceasta ştia de noi şi de bonurile noastre. Aşa că s-a hotărît să facă ceva spectaculos: a sunat la Teiuş (de ce tocmai acolo?), cerînd ca trenului să i se ataşeze un vagon restaurant. De fapt, un minibar mobil, dar unde se putea şi găti. 

Acesta s-a ataşat, fix şase vagoane mai încolo. Avînd în meniu cîrnăciori olteneşti şi sandvişuri. La dus meniul fusese mult mai complex: piept de pui, muşchi de vacă şi ceafă de porc. Însoţiţi de cartofi prăjiţi adevăraţi. Mi-a amintit de meniul standard al restaurantelor ceauşiste.

Dar, pînă la urmă, mîncarea a fost gustoasă. Nu contează că, alegînd pieptul de pui, cu cartofi şi salată, am depăşit (cu aproape încă pe atît) valoarea bonurilor de masă. Lunga şedere la vagonul restaurant a meritat efortul: în faţa noastră, un grup mixt de români şi străini dezbătea problema fericirii (sau nefericirii) cuplurilor atunci cînd fac copii. Din cînd în cînd una dintre „combatante“, o fată subţire, mai întorcea capul înspre noi ca să ne ceară părerea. 

Băiatul din vagonul Business standard (unul dintre cei doi călători, noi fiind singurii de la Business exclusiv) a venit la acelaşi vagon restaurant cu volumul lui foarte gros din Nietzsche (în engleză). Volumul a fost plimbat din mînă în mînă de mulţi dintre ocupanţii admirativi ai meselor. 

Ceea ce ne-a făcut pe mine şi pe celălalt ocupant al vagonului standard, un avocat, să ne simţim umiliţi cu ce am adus amîndoi de citit în tren: Bel Ami… După nouă ore am ajuns la Cluj: mîncaţi, băuţi, şi… mai experimentaţi. 

Mai multe