În trecere

Ați observat cum unii oameni schimbă total atmosfera unui loc, a unei încăperi, a unei case, în momentul în care pășesc acolo? O casă părăsită, dezolantă în muțenia și ruina ei, o să înceapă să respire din nou în prezența Neobositului. Neobositul e cel care va avea întotdeauna ceva de făcut, un proiect, un plan, un munte de cucerit, un ocean de scotocit, o sarcină, o misiune, un sens și un drum. Dacă neobositul trece pragul căzut al unei case, același prag îl va trece cu el și un iz de speranță. Dacă însă un contemplativ ca mine va trece același prag, dintre zidurile în ruine, zdrobite de oțetari îndărătnici, vor izbucni vaiere teatrale de fantome inventate pe loc.

Ați observat cum cineva poate răsturna cu susul în jos atmosfera unei încăperi chiar dacă bagă doar un cap pe ușă? Există oameni care pot lumina totul în jur, brusc, ca atunci cînd un soare iese neașteptat dintre norii groși, oameni care pot ridica ancora unei tensiuni mocnite prin simpla lor prezență. Ăștia sînt rari și trebuie prețuiți. Tot așa, de partea cealaltă, unii trag după ei trena neagră a nemulțumirii și pot băga o cinstită adunare de suflete echilibrate și relativ vesele într-o adîncă mofluzeală sufletească. Ăștia-s mulți și nu prea ai cum să-i eviți.

Sînt persoane cărora le simți prezența și fără să le vezi. Una dintre bunicile mele umplea casa cu un soi de urgență, și o simțeam din cel mai îndepărtat ungher. Ceva mă făcea să îmi îndrept spatele, să-mi rînduiesc hainele și părul și să dau aparența unei preocupări de moment onorabile, nu visarea dezlînată căreia mă dedam, nu tăierea frunzelor la cîini, nici frecatul mentei și nici neonoranta scotocire prin dulapul ei vechi din care înșiram noi și noi surprize. Bunica asta arunca sentimentul de urgență ca pe buzdugan, înainte de a ajunge acasă, cu toții o simțeam de la colț, ba pînă și pisicile încolăcite lenevos pe pernele ei își căutau de treabă.

Bunica ailaltă apărea ca un foc de artificii. Prezența ei răsturna din temelii ordinea lucrurilor din încăpere. Părea că scaunele o iau razna și tropăie mărunt din toate cele patru picioare, divanele se dislocau și zbîrnîiau din arcuri la frecvențe joase, capacul cuptorului se închidea și se deschidea cu zgomot. Era acolo un Poltergeist sufletesc care te lăsa leșinat, istovit, dar extrem de fericit, cu toți obrajii pupați și răspupați de ființa asta care intra și ieșea din viețile noastre ca un uragan.

Am cunoscut apoi persoane care îngheață locul în care pășesc. O gheață mortală, implacabilă, prezența lor se insinuează pas cu pas, un grad mai jos, două grade mai puțin, apoi trei, patru. Mîinile și picioarele ți se răcesc fizic, apoi și sufletul. Obiectele din încăpere se vor retrage în sinea lor de obiecte și te vei trezi într-o încăpere mobilată cu concepte. Alți oameni o să umple spațiul de acreală. Cum să vă spun, întreaga încăpere se va umple de corcodușe verzi, o să dați din mîini și din picioare ca să scăpați de ele, dar în zadar, ele se vor revărsa multe, din ce în ce mai multe, o să acopere tablouri și canapele, o să treacă de clanțele ușilor, acreala se va acumula în valuri. Singura scăpare, din cîte am observat, e un acut simț al umorului.

Și apoi, de regulă, prezența mamelor înmoaie toate contururile. Obiectele par blurate, iar casa se relaxează cumva. O simți ca pe cineva care și-a ținut răsuflarea mult timp, un soldat în misiune, cu pereții drepți, ușile încuiate, care acum expiră cumva ușurat și mai dă drumul la curea. O casă în care apare o mamă e molcuță, bleagă și fericită. Bine, nu toate mamele, nu toate casele, dar așa simt că ar trebui să fie.

Să vă uitați cu atenție ce se întîmplă cu încăperile atunci cînd cineva le pășește pragul. De acolo începe o poveste. Cît despre mine, de la o vreme, orice loc în care intru își mărește la infinit spațiul și granițele și mă trezesc din ce în ce mai des ca un bob mic de mazăre într-un univers expandat. Ca Alice în fața unei cești de ceai de mărimea unei vedre.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.