În spatele ferestrei

În ciuda titlului, nimic hitchcockian în notele ce vor urma. Doar puţin voyeurism (banal, neclinic!) mai mult sau mai puţin manifest de găsit în fiecare dintre noi.

Pe Bulevardul Ştirbey, un portar de instituţie se uită cu religiozitate la Ştirile PRO TV, în fiecare seară. Pe Bulevardul Dacia, tot pe seară, cîte o ferestră luminată într-unul din vechile bloculeţe cu două etaje dezvăluie o cameră cochetă cu iz interbelic, tăiată de pătratele nedesluşite ale unor tablouri afumate. Pe Pache Protopopescu, un parter de vilă etalează ochilor curioşi o frumoasă arcadă interioară drapată teatral cu o catifea roşu de burgundia. Pe Moşilor, o bucătărie luminată puternic are pereţii acoperiţi pînă sus la tavan de o faianţă ciudată, cum n-am mai văzut. În zona Icoanei, un domn sumar îmbrăcat fumează o ţigară pe balconul zgîrcit al unui bloc cubist.

Am prostul obicei de a mă zgîi în casele oamenilor. Din autobuz, din troleibuz, mergînd pe stradă. Vă puteţi imagina, în aste condiţii, ce motiv de bucurie am avut prima oară Olanda cutreierînd. Căci aici pare că nimeni nu are nimic de ascuns. Parterul jos al caselor, expus tuturor trecătorilor. Lume citind, mîncînd, uitîndu-se la televizor în spatele unor ferestre generoase, neascunse de draperii şi perdele. Muzeu viu.

Acasă fiind seara, îmi salut în gînd cunoştinţele din clădirea de vizavi. În ordine, de jos în sus, doamna cu porumbeii, cuplul de tineri cu un copil şi doamna cu patru (sau cinci?) pisici. Doar bucătăriile lor sînt vizibile ochiului meu curios. Limitarea asta de vizibilitate e însă cu atît mai incitantă; precum imaginile prinse de o cameră imobilă la care se gîndise odinioară Dalí. Poate vă amintiţi că flamboaiantul mustăcios a vrut să facă un film – „Roaba de carne“ urma să se cheme – cu Anna Magnani în rolul principal. Ei, totul ar fi trebuit să fie filmat cu o cameră absolut imobilă (turnată în ciment dacă se poate), iar personajele şi acţiunile lor să intre şi să iasă în voie în şi din cadru. Restul lucrurilor nevăzute urma să fie imaginat, privitorul urma să rămînă maxim curios şi angoasat aşteptînd să se întîmple ceva, urzind el continuarea poveştii, pîndind el un cot, o mînă, o bucată de chip care să mai intre în faţa obiectivului. Aşa şi eu, măruntă observatoare de ocazie, îmi spionez cu simpatie personajele, dintr-un punct fix.

Doamna cu porumbeii e singură. Hrăneşte păsările de dimineaţă şi-şi clatină mustrător cocul alb cînd vreun guguştiuc mai nervos alungă o vrabie grăsuţă care se îndeasă şi ea la firimituri. Are un aragaz pe stil vechi şi oale de mîncare emailate, cu buline. Lumina la ea se stinge devreme seara, se aprinde devreme dimineaţa. Face cafea la ibric. Cîteodată lasă brusc ce face în bucătărie şi fuge în altă cameră, ascunsă ochilor mei. Bănuiesc că de cele mai multe ori e telefonul. Alteori, după dispariţia bruscă reapare cu un plic în mînă. Bănuiesc că e pensia.
Cuplul de tineri cu un copil găteşte mult. Ea găteşte. Găteşte şi fumează. El apare meteoric şi deschide frigiderul. Îşi ia o bere. Un fruct. Bea apă din sticlă şi o pune la loc. Sau pur şi simplu stă şi contemplă lung conţinutul frigiderului. Ea îi spune ceva. El se întoarce. Apoi închide frigiderul. Bănuiesc că ea i-a spus a mia oară să nu mai stea aşa cu uşa deschisă „că se strică“. Copilul apare şi dispare şi el. Pleacă voios cu o prăjitură în mînă. Reapare imediat fără prăjitură, plîngînd. Mama îl şterge de lacrimi şi-i pune în mînă o farfurie cu mai multe dulciuri. Bănuiesc că băieţelul avea ceva musafiri de vîrsta lui în vizită.

Doamna cu cele patru-cinci pisici e mai mult o formă ascunsă după perdea. Pisicile sînt mai îndrăzneţe. Pîndesc neostoit porumbeii doamnei la două etaje mai jos. Doamna cu pisicile are soţ. Soţul strănută bubuitor, în rafale, în fiecare seară pe la şapte şi jumătate. Sînt amicii mei. Ei nu mă cunosc. Îmi vine să-i salut cînd îi văd pe stradă. N-am curaj. Numai doamnei cu porumbeii i-am zîmbit azi, dar nu m-a văzut. E mai bine aşa.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.