În mulțime

De cînd cu pandemia, ne-am învățat să ne ferim de mulțimi. Le-am evitat, de vreo doi ani încoace, cu conștiinciozitate. Le-am ocolit de la o considerabilă distanță. Am devenit solitari.

Acum a venit timpul să ne întoarcem, tiptil, în ele. Să ne bucurăm, iar și în sfîrșit, de prezența semenilor noștri. Înainte, pe vremea cînd chiar puteam să alegem, ne permiteam să cîrcotim: cînd era multă lume nu ne prea plăcea, voiam locuri izolate și pierdute-n sălbăticie. Nu simțeam nevoia să ne călcăm pe picioare și să ne sufle cineva-n ceafă.

Nici astăzi nu ne place să ne-nghesuim ori să ne sufocăm în mulțime. Dar cred, totuși, că după atîta izolare și-nsigurare, ne bucurăm să ne aflăm printre oamenei. Eu, cel puțin, am sentimentul ăsta. Mă bălăcesc în mulțimi ca-ntr-un lac prietenos și călduț. Știu, riscuri mai există încă, așa că încerc să mai păstrez distanța, pe cît se poate, și să mai port mască uneori, cînd chiar e cazul.

Altfel, cum spuneam, am redescoperit ceva ce altădată părea la îndemînă: și anume să te bucuri de apropierea semenilor tăi. Pe scurt, să te bucuri de oameni. Recent, m-am aventurat întîi timid, precum Bambi pe gheață, apoi cu tot mai multă încredere, în diverse mulțimi. Cea dintîi a fost de Înviere, la o biserică – așa s-a nimerit – din Otopeni. Era o biserică mare și venise în noaptea de Înviere puhoi de oameni, cum era și de așteptat. Dar am descoperit acolo, cu ocazia primei mele asemenea băi după mult timp, o mulțime ordonată și tăcută, cum de mult n-am mai văzut. Care a ascultat slujba și apoi predica într-o liniște peste așteptări. Pînă și retragerile din curtea bisericii au fost delicate. Și care au avut darul să-mi întărească încrederea în aglomerări umane.

O a doua mulțime în care am plonjat, mai puțin timid, a fost cea de la Mogoșoaia, de 1 Mai. Am ajuns acolo destul de devreme și am găsit o lume „perfectă”, dac-ar exista așa ceva. Dacă de Înviere m-a surprins sobrietatea adecvată momentului, aici m-a copleșit, din start, senzația de bucurie. Erau acolo, pe o iarbă verde-n ca-n filme, copii, părinți, bunici, căței... Erau scene ca desprinse din reclamele la suburbiile îndestulate ale anilor ’50. Doar că acolo, de obicei, puteai sesiza un aer fals, exagerat, un confort și o bucurie cumva induse, prea evidente. Aici nu. Lumea ieșise, în sfîrșit, liberă de restricții și de îngrijorări, într-un loc care întrunea mai toate standardele perfecțiunii clasice ale unui asemenea spațiu. Simțeai, în cei ce treceau pe lîngă tine, cum zburdă, pe dinăuntru și pe dinafară, zglobii și chiar fericți. La Mogoșoiaia, de 1 Mai, plutea un fel de fericire explicită, chiar prostească dacă există cu adevărat așa ceva, prin aerul înmiresmat. O fericire asemenea baloanelor uriașe de săpun, cît o minge adevărată sau și mai și, pe care niscaiva copii întreprinzători le scoteau prin pipele lor supradimensioante. Baloanele alea nu se spărgeau cu una, cu două, se mai rostogoleau un timp prin iarba tunsă periuță, sintetizînd, parcă, spiritul momentului. Ele și o cățelușă albă de rasă incertă și dimensiuni medii, simpatică, ba chiar frumoasă, care se tăvălea cu o voluptate înduioșătoare în iarba vîrstată de bănuți, gălbenele, clopoței și mai ales păpădii.

Prinzînd tot mai mult curaj, m-am aventurat, în cele din urmă, și în mulțimi de interior. Mi-am luat inima-n dinți și am pășit, cu un fior, recunosc, în cele din urmă într-un mall. Și nu într-o zi obișnuită, ci într-una în care stabilimentul găzduia chiar un eveniment: o expoziție de pisici. Poate pentru că mulți îmi împărtășeau dorința asta de baie de mulțime, venise un purcoi de oameni să vadă pisicile. Nu era însă o mulțime agresivă, care să-și dea coate și să-și dorească să ajungă undeva, la pisica cea mai cu moț, cu orice preț. Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz. Da, se-nghesuiau în fața cuștilor, dar puteai detecta, totuși, oarece timiditate în îmbulzeala lor. Era, oricît de absurd ar suna, un fel de armonie în aglomerarea umană și pisicească.

Căci nici pisicile nu erau atît de înspăimîntătoare cum mi le aminteam pe unele dintr-o expoziție de mai demult. Probabil că atunci dădusem ochii pentru prima dată cu niște rase neobișnuite și avusesem un șoc. Dar acum, cînd mai toate fuseseră întrucîtva procesate de mintea mea, nu m-au mai speriat nici pisicile uriașe, cît un cîine, nici cele fără păr, care, de data asta, mi s-au părut chiar simpatice. Cred că spiritul expoziției era cel mai bine reprezentat de o mîță uriașă, galben- portocalie, cu o blană și o-nfățișare ca de leu, în jurul căreia cei mai mulți se opriseră să caște gura: în timp ce atîtea perechi de ochi o țintuiau, ea se juca nepăsătoare cu stăpînul ei. În timpul jocului, cea mai mare distracție era să dărîme panoul pe care erau scrise numele ei și rasa.

În toate băile astea de mulțime am simțit dorința oamenilor de a se bălăci împreună. Am avut o senzație difuză de afecțiune și împărtășire. M-am bucurat, poate pentru prima dată explicit, de a fi un grăunte al unei umanități neostile, chiar prietenoase.