În metrou
„Ce citiţi?“, mă întrebă brusc, aplecîndu-se uşurel spre mine, apucîndu-mă de braţ. Ne legănaserăm frăţeşte pe scaunele alăturate preţ de o staţie. „Ămmm… ceva beletristică“, zic. „Da, dar ce?“ insistă ea. „Dumnezeule, să mă apuc acum să-i povestesc Cîinii negri?“ „De dragoste“, zic (aveam într-o oarecare măsură dreptate). „Aaa“, zice şi, spre uşurarea mea, ochii-i pleacă deja în reverie. Avea înspre 50, iar dacă nu, era destul de prost conservată. Adia vag a mucegai, avea nişte unghii lungi, străvezii, crescute cam anapoda, ochi halucinaţi după ochelari cu lentile pătate. Dacă n-ar fi fost pur şi simplu tralala, aş fi putut jura că e un soi de vampir – unul urban, de metrou, fireşte, departe de rudele eco-friendly din Twilight după care suspinau liceenele adunate cîrd în scaunele de vizavi.
Era şi ea, vampireasă sau nu, o parte din lumea oraşului pe care o vezi jos, la metrou. O călătorie scurtă, fie ea de patru sau cinci staţii, vă va familiariza cu lumea cu care împărţiţi vagonul; e cam ce se întîmplă cu colegii de compartiment în tren, numai că totul se petrece pe repede înainte. Clasificarea se face mai iute, e mult mai superficială, surpriza de a descoperi că aparenţa ascunde chestii mult mai zemoase e amînată pentru totdeauna. Şi, tranca-tranca pe şine, între Unirii şi Piaţa Victoriei e posibil să-l descoperiţi pe „Cel care vorbeşte tare la telefon“. Se împarte în mai multe subcategorii, dar fascinant îl găsesc pe ăla care vorbeşte şi se plimbă în sus şi-n jos prin vagon. Are costum, pantofi lucioşi şi ascuţiţi ca nişte papuci de sultan şi o geantă de laptop petrecută oblic peste umăr. Vorbeşte de cifre, de audituri şi i se plînge interlocutorului că nu îl aude foarte bine: „Sînt în metrou, mă, e un zgomot oribil aici! Păi, ce să fac, mai rabd şi io un pic că am maşina în service!“. În secunda următoare, duzina proletară din jur ori îl urăşte din rărunchi, ori se simte pur şi simplu prost. (Îl văd destul de des pe tipul ăsta, cam de vreun an; coboară la aceeaşi staţie cu mine).
Veţi observa apoi „Desantul de femei aidoma“, colege de serviciu, grupate strîns, fiecare cu pandantul obligatoriu la geantă: sacoşa de la Metro sau Billa. O bîrfă mică, care ce a gătit ieri, probleme cu copiii, obligaţii de diverse parastase, alea mai înstărite cu degete grăsune sugrumate de mult prea multe inele odioase, de aur. De obicei sînt îmbrăcate vara cu o „bluziţă de mătăsică“ peste fuste largi, de găsit (şi) în chioşcurile de la intrarea în metrou. În picioare, papuci. Unghiile, roşu carmin plesnit pe alocuri.
În grupuri umblă şi „Copiii de Liceu“. Rucsacurile nu şi le vor da jos din spate oricît de aglomerat ar fi. O întoarcere va secera la pămînt trei babe şi vă va rupe nasturii de la sacou. (Observaţia asta nesărată mă bagă şi pe mine definitiv şi asumat în grupul de babe cîrcotaşe.) Nu prea înţeleg ce vorbesc pentru că încalecă frazele şi rostesc repezit cuvintele, în tipic accent bucureştean. „Whatever.“ Şi zic des „whatever“. Din urechi le atîrnă măţăraia albă de iPod. Care măţăraie o vedeţi curgînd şi din urechile unora dintre „Cititori“. Grupul ăsta e iarăşi unul mare şi pestriţ. Ar merita probabil un capitol consistent. Parte din ei sînt ăia înrăiţi. Îi veţi găsi citind stînd pe scaun, rezemaţi de cîte o bară, atîrnaţi în cele mai bizare poziţii, în cea mai mare aglomeraţie. Sînt ăia care, cînd din întîmplare n-au ce citi, citesc tot: harta metroului de pe pereţii vagonului, eticheta de la şamponul din baie, ingredientele de pe mîncarea cumpărată din supermarket, vă vor citi peste umăr din cartea pe care o citiţi dumneavoastră. Fix în momentul în care aţi ajuns la o pagină cu acte sexuale explicite într-un tip de lectură absolut onorabil altminteri. Între cititori sînt, desigur, şi ocazionalii (ziare, reviste), profesioniştii (ecuaţii imposibile, diagrame medicale), începătorii (lectură grea în mediu ostil) şi cîte şi mai cîte. E frumos la metrou. Dacă aveţi maşina prin service, coborîţi un pic şi pe acolo.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss FM şi Magic FM.