În Havana, o nouă zi stă să înceapă
În aşteptarea eroilor morali
Pe dig, cîţiva cubanezi matinali pescuiesc iluzia unui peşte pentru prînz. La fel de harnici, turiştii îşi mestecă meticulos gustarea de dimineaţă, în răcoarea artificială a hotelurilor luxoase înşirate de-a lungul bulevardului Malecón, unde recepţionere, chelneri şi bellboys se străduiesc să fie insuportabil de amabili. Echipaţi cu săndăluţe caraghioase şi veşnicele cămăşi cu motive tropicale asortate cu pălării de pai, americani, europeni şi asiatici de-a valma se pregătesc să ia oraşul la picior, cu aparatele de filmat agăţate de gît, afişînd acele zîmbete de voie bună şi bunăstare care sînt în stare să provoace localnicilor „umilinţa de a fi cubanezi în Cuba“.
Fabrici de rom sau de havane rulate manual, castele, biserici, buticuri şi baruri din Habana Vieja, plimbări cu Chevrolet-uri, Cadillac-uri sau Buick-uri din anii ’50, şi, de ce nu, chiar cu modestul cocotaxi (un soi de motoretă tunată în formă de ou vopsit în galben), cabaret, jazz, rumba, salsa, negrese subţiri cu ochi obraznici de chinezoiace şi îngheţată cu biscuiţi, nimic nu trebuie ratat. Toate acestea, desigur, numaidecît ce îşi vor fi terminat cafeaua cu lapte! În depravata Havana, lozincile pictate pe ziduri şi strigate la Cubavisión („Eroii noştri morali se vor întoarce“ e preferata mea) au pentru omul de rînd gustul şi efectul unui pumn de pastile înghiţite pe stomacul gol.
El Comandante îşi face apariţia tot mai rar la televizor, unde ţine discursuri înflăcărate împotriva „americanilor imperialişti“, purtînd curajos haine cu logouri precum Nike sau Adidas. Retras de la putere în 2006, lăsîndu-l la cîrma revoluţiei pe fratele său mai puţin charismatic, dar mai pragmatic, Raúl Castro – preşedinte al Republicii Socialiste Cuba din februarie 2008 –, Fidel pare să fi găsit elixirul vieţii în revoluţia sa continuă. La nici 100 de mile distanţă de Florida, cubanezii se zbat, cu burta goală, în hăţişurile economice şi ideologice ale unui comunism ridicol ca rînjetul unui schelet de dinozaur. Şi totuşi, o nouă zi stă să înceapă.
Democraţia Internetului
În ultimele două decenii, opoziţia regimului castrist a reuşit să dea naştere unor organizaţii care încearcă să aducă la lumină nemulţumirile societăţii civile: Agenda para la Transición, iniţiată de Marta Beatriz Roque şi Vladimiro Roca, Todos Unidos, condusă de politicianul Elizardo Sanchez sau Movimiento Cristiano Liberación, a lui Oswaldo Payá (nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 2010). Cuba numără două sute de prizonieri politici şi mii de disidenţi activi, dar, dacă am lua în calcul şi numărul celor care visează s-o şteargă din ţară pe apă, ţipînd ca în romanul lui Jesús Diaz „Miami sau moartea!“, am ajunge la concluzia că întreaga insulă se transformă, noaptea, într-o ţară de disidenţi exasperaţi de sărăcie.
Preşedintele Partidului Social Democrat din Cuba are 67 de ani şi locuieşte singur, într-o casă frumoasă cu lacăt la poartă, în cartierul Nuevo Vedado. Vladimiro Roca este obişnuit să primească „prieteni“ pe care nu i-a mai văzut niciodată, aşa că ne pofteşte înăuntru fără să stea prea mult pe gînduri. „Ultimul ajutor pe care l-am primit a fost acum cîteva luni, de la organizaţia People in Need, spune disidentul. Fiu al unui important nomenclaturist din epoca lui Batista, fost prizonier politic între anii 1997-2002, Vladimiro Roca nu mai are drept de muncă din anii ’90. Licenţiat în relaţii economice internaţionale, supravieţuieşte acum din vînzarea ultimelor bunuri de valoare de prin casă şi din ajutoarele trimise de ONG-urile militante pentru democraţie şi drepturile omului.
Împreună cu alţi disidenţi, dl Roca a înfiinţat „La Red Cubana de Comunicadores Comunitarios“ (http://redcubanacc.blogspot.com). „Simpla existenţă a reţelei este o mare victorie în faţa regimului. Cubanezii nu sînt obişnuiţi să îşi facă auzite nemulţumirile. Animatorii din reţea au rolul de a expune autorităţilor problemele cubanezilor de rînd, care, astfel, învaţă să îşi depăşească frica de a spune cu glas tare că ceva nu merge în comunitatea lor“, explică economistul.
Martha Beatriz Roque Cabello trăieşte într-un apartament modest şi înghesuit din cartierul Santo Suarez. La cei 64 de ani ai săi, atinsă de diabet şi de amintirea anilor petrecuţi în închisoarea „Manto Negra“ din Havana, dna Cabello străluceşte încă de frumuseţe. În ochii ei negri se citeşte, mai mult decît orice, demnitatea dobîndită prin suferinţă. Într-o zi, fosta profesoară de la Universitatea din Havana a scris următorul mesaj pe uşa de fier a casei sale: „Libertatea este în Christos“. „Ca răspuns, vecinii mei poliţişti au dorit să mă contrazică şi mi-au pictat în faţa ferestrei portretul lui Fidel Castro. Alteori, pur şi simplu mă lovesc sau mă ameninţă cu moartea“, povesteşte femeia.
Dna Cabello organizează acum seminarii de cultură generală, din convingerea că educaţia este în Cuba o formă de disidenţă. „Intenţia regimului este să ofere tinerilor o educaţie precară, ca să nu aibă, mai tîrziu, mijloacele necesare de a reacţiona sau de a se opune. Aşa se explică faptul că tinerii din ziua de azi nu ştiu geografie sau gramatică. Singurele surse de informare sînt, pentru cubanezii obişnuiţi, ziarele şi televizorul“, spune autoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri de disidenţă din Cuba (http:// marthabeatrizinfo.blogspot.com).
Cu ambiţie revoluţionară, pe drumul valutei
Împinse de ghinion, luăm, într-o după-amiază, un taxi din faţa Hotelului Habana Libre. La volan, o femeie între două vîrste, foarte jovială. Cînd află însă că vrem să ieşim din Havana şi să ajungem într-un cartier din apropierea aeroportului, schimonoseşte un rictus de parcă ar fi înghiţit o lămîie întreagă. Îşi vede de drum, aruncîndu-ne, în răstimpuri, priviri iscoditoare prin oglinda retrovizoare. Reuşim să ne păstrăm zîmbetele politicoase: vrem să îi mulţumim cuiva care, anul trecut, ne-a împrumutat telefonul mobil după ce ne-am pierdut bagajele. Şoferiţa acceptă să o facă pe proasta: posibilitatea ca un cubanez care locuieşte într-o suburbie prăpădită să deţină un telefon mobil este minusculă. Pentru cîteva zeci de dolari, cît face cursa, şi un bacşis gras, femeia de la volan ne-ar duce şi la mama dracului, fără prea multe comentarii: statul plăteşte în pesos, dar vinde în dolari. Turiştii, bişniţa şi rudele care au reuşit să spele putina în străinătate au rămas singurele speranţe de mai bine pentru cubanezii care recunosc că se trăieşte tot mai rău pe insulă, cu un salariu mediu ce nu depăşeşte cîteva zeci de dolari. Ajungem pe un drum neasfaltat, care părea să ducă nicăieri. Taximetrista nu-şi abandonează misiunea şi înaintează, cu ambiţie revoluţionară, pe drumul prăfuit. Coborîm din maşină, rugînd-o să ne aştepte. La numărul 18406, găsim o casă deplorabilă din lemn, cu terasa invadată de vegetaţie. Sunăm şi în uşă răsare o femeie cu ochii speriaţi, slabă de parcă mîncase toată viaţa numai tostones. Povestea ei e simplă: ea şi soţul său, Jose Diaz Silva – preşedintele mişcării de opoziţie Para Una Nueva República, nu au reuşit să crească un fiu revoluţionar. Ernesto Diaz Esquivel şi tatăl său fuseseră bătuţi de un membru al Poliţiei Naţionale Revoluţionare, în timp ce se aflau la o reuniune neagreată de regim. Băiatul a fost împuşcat şi arestat, pe baza declaraţiilor unor martori falşi. Acum, Lourdes Esquivel aşteaptă, într-o sărăcie lucie, ca familia ei să fie judecată.
Auzim soneria şi bătăi nervoase în uşă, semn că răbdarea taximetristei luase sfîrşit. Ne hotărîm să plecăm, pentru că vizita noastră i-ar fi putut aduce pe cap dnei Esquivel doar necazuri. Nu de puţine ori, cubanezii vizitaţi de membrii ONG-urilor primesc ulterior controale, în urma cărora le sînt confiscate ajutoarele, fiind trecuţi sub supraveghere. De cele mai multe ori, sînt deconspiraţi chiar de taximetriştii care, pentru diverse favoruri, nu se dau în lături să raporteze Securităţii mişcările suspecte ale turiştilor. Şoferiţa, cu aceeaşi ambiţie revoluţionară, acceptă să o facă în continuare pe proasta. Nu se poate însă abţine şi ne aruncă un sfat: „Oamenii ăştia par să aibă probleme. Aţi putea intra în bucluc!“. Facem cale întoarsă spre Havana, într-o tăcere cumplită. Femeia încearcă să se facă din nou simpatică şi ne întreabă dacă nu ne este foame. Ştie ea un loc unde se mănîncă şi se bea pe cinste! Cel mai probabil, un mic restaurant de familie la care aduce clienţi cu ajutorul taxiului.
Femeia parchează în faţa unei bodegi cu patru mese şi meniu modest: orez cu peşte, fasole roşie şi cartofi dulci, băuturi răcoritoare şi îngheţată. Numărîndu-ne parcă fiecare înghiţitură, taximetrista vrea să afle unde sîntem cazate. Ar putea să îşi ofere serviciile pe toată durata vacanţei noastre, dar trebuie să ştie de unde să ne ia, nu? Oprim toată mascarada şi scoatem banii. Drăguţul de Dumnezeu, care aranjase totul de dimineaţă, a făcut ca dolarii să îi stîrpească femeii şi ultima fărîmă de ambiţie revoluţionară.
Oscar Mario Gonzales, un nobil cubanez
Gustul amar al întîlnirii cu cea care fusese, cel mai probabil, o colaboratoare sadea, a fost şters de domnul Oscar Mario Gonzales. Fostul deţinut politic, fără nici o sursă de venit din cauza interdicţiei de a munci, are curajul să afirme că jurnalismul este nici mai mult nici mai puţin decît cea mai nobilă meserie din lume. Cuvintele lui par să cadă la pămînt ca nişte vrăbiuţe izbite de pereţii casei sale sărăcăcioase din cartierul Playa, unde trăieşte singur precum o stafie. Şi totuşi, la cei 65 de ani ai săi, spune că nu cunoaşte bucurie mai mare decît cea de a scrie ce gîndeşte cu adevărat şi de a-şi vedea articolele publicate în Extranjero sau La Primavera de Cuba, revistă tipărită în Suedia, unde trăieşte în exil fiica sa.
„Situaţia din Cuba poate fi descrisă cel mai bine prin expresia «dublă moralitate». Populaţia nu crede nimic din discursurile oficiale, contrazise flagrant de traiul de zi cu zi. Se comportă însă de parcă ar crede ce li se spune. Oricum, să fii neutru în situaţia actuală este imposibil. Pînă şi poliţia manifestă un soi de toleranţă faţă de disidenţi, pe care nu ezită să-i aresteze de îndată ce devin prea vizibili. Singurii cărora se pare că nu le pasă de nimic sînt liderii regimului, care pregătesc, cel mai probabil, o instaurare a dinastiei Castro. Tinerii noştri nu au nici un fel de reacţie ori ideologie. Visează doar să fugă de aici“, încheie ziaristul.
Revoluţia unui om obişnuit
Oswaldo trebuie să fi fost un cubanez straşnic în tinereţe: unu, pentru că s-a însurat de tînăr cu singura fată care i-a plăcut cu adevărat, şi doi, pentru că a avut maşină de cînd se ştie. De-o vîrstă cu Revoluţia, a învăţat să se descurce în viaţă: lucrează în domeniul telecomunicaţiilor şi, după program, udă fericit peluza din faţa casei, la comanda nevestei, o femeie aprigă pe care n-a putut s-o înşele niciodată... „Ea e singurul lider maximo din viaţa mea!“ Copiii lui s-au căsătorit tot din dragoste, însă cu europeni veniţi la studii la Universitatea din Havana, „...şi duşi au fost, că doar nu erau proşti să se întoarcă aici!“, spune Oswaldo, care şi-a transformat locuinţa într-o casa particular unde, pe baza unei autorizaţii, primeşte turişti de pretutindeni.
La curent cu tot ce mişcă în lume datorită accesului nelimitat pe care îl are, la serviciu, la Internet, se aventurează uneori în discuţii lejere despre „Ceaucescu“, economie şi utopia comunismului. Desigur că ne-a scotocit prin bagaje cu fiecare ocazie, constatînd cum ne dispar, pe rînd, laptopul, camerele foto, reportofoanele şi sutele de dolari, însă niciodată nu a avut indecenţa să ne ţină discursuri sforăitoare, ba, mai mult, ne-a explicat de ce preşedintele nu îşi va ţine în capitală discursul oficial pentru 26 iulie, Ziua Naţională a Revoluţiei. „Spuneţi-i cum vreţi: socialism, capitalism, comunism, dictatură sau democraţie. Vor exista mereu oameni care să îi exploateze pe ceilalţi şi tot ce poţi face e să îţi trăieşti viaţa aşa cum crezi de cuviinţă. Raúl n-o să vorbească în Havana pentru că a pierdut Havana, se duce în provincie, acolo unde oamenii, care trăiesc şi mai prost decît aici, au nevoie de puţină îmbărbătare.“
La fix 56 de ani de la atacul condus de Fidel Castro asupra cazărmii Moncada – mişcarea de gherilă care a însemnat începutul sfîrşitului pentru dictatura lui Fulgencio Batista – dl Oswaldo, la fel ca alte milioane de cubanezi, a sărbătorit sfînta zi a revoluţiei cu soţia sa, la plajă, adulmecînd briza răcoroasă dinspre Miami.
Reportaj realizat prin intermediul proiectului „Întărirea solidarităţii europene dintre Europa Centrală şi de Est şi Cuba“, derulat de Asociaţia Pro Democraţia, în perioada 16-27 iulie 2009.