În grup şi pe deasupra

16 mai 2017   Societate

Toată adolescența și, apoi, în facultate, mi-am dorit să fac parte din grupuri mari și vesele. Așa îmi imaginam eu, pe vremea aceea, că se desfășoară viața în general: ca un soi de hăhăit continuu pe un covor zburător, de pe care nimeni nu e aruncat, nici măcar în caz de uragan. În liceu, cumva, povestea asta a funcționat. Mai în­tîi, chiuleam în grup de la ore, să jucăm badminton și să cîntăm din Beatles în curtea școlii. Ce putea fi mai comunitar și mai benign de atît? Era și modul nostru de protest la adresa orelor de multe ori inutile, sau inutile în contextul în care examenul la facultate era foarte greu și ne pregăteam pentru el într-un sistem de învățămînt privat paralel, și anume acasă, la meditații. La liceu veneam să ne destindem și învățam, vrînd-nevrînd, să fim necinstiți ca să facem față. Să ne motivăm absențele cu scutiri false. Să copiem cu cartea pe bancă, cu fițuici-armonică făcute de acasă sau să „operăm“ cu lucrări ready made.

Sentimentul comunitar, întru necinste, dar și rebeliune, era cam ce ne rămînea. Ca atare, mai în fiecare zi, la sfîrșitul orelor, puneam laolaltă puținii bani ce-i aveam de la fiecare și, cu fondul minimal încropit, ne înființam la cofetăria Casata. Ca să mîncăm prăjituri cu frișcă, să bem un fel de sirop incert și să facem planuri. Căci activitatea de bază a grupului nostru, aproape unanim compus din fete, era cea de wishful thinking, make believe, țesere de utopii. Cu atît mai comunitare cu cît se învîrteau în jurul aproape singurului băiat dezirabil din clasă (care, în realitate, habar n-avea de asta și-și vedea, din fericire, nestingherit de treburile lui). Și cu atît mai simpatic cu cît, o generație absolut livrescă fiind, utopiile noastre erau atît de suprarealiste încît nu puteau avea nici cea mai mică acoperire reală și, ca atare, nu puteau face rău nmănui.

Una peste-alta, da, am avut un grup și un soi de viață comunitară, dar, în nici un caz, nu se putea numi cool. Nu era cea a copiilor etichetați prin filme cu adolescenți drept populari. Deși eu, una, pe vremea aceea, aș fi putut avea aparența asta, pentru că mă îmbrăcam cu haine „la modă“ (desigur, peste și pe lîngă uniformă) trimise de nașa mea din Germania, dar asta era doar praf în ochi…

În facultate, dorința comunitară a apărut iarăși, și mai asiduă, la o vîrstă și mai coaptă pentru „mari întreprinderi“. Auzisem eu că, în anii facultății, „distracția“ e mare, oamenii merg la băut în grupuri masive și între ei se creează o emulație continuă – același flux interminabil, precum cel de pe covorul fermecat, dar pe linia halbelor de bere, de data asta. Realitatea era că, printre altele, eram studenți la Latină, unde aveam o grupă mică, de vreo șase fete și un băiat genial, dar gay. Am fi putut spune că se repeta situația din liceu, dar nu: diferența era că tot ce făceam aici ne interesa în cel mai înalt grad, că profesorii noștri de atunci (dl Fischer, dna Creția, dl Slușanschi, dl Costa, dl Nichita, dl Cizek, dna Băltăceanu) erau tot ce putea fi mai bun atît academic, cît și uman pe vremea aceea și oricînd în cea de azi. Așa că orele erau, cel puțin pentru mine, de-a dreptul fascinante, nu ne plictiseam și nu simțeam nevoia să chiulim aproape niciodată.

Cînd, totuși, o făceam sau cînd ieșeam, comme il faut, în timpul liber reglementar, cu greu găseam un grup destul de mare, destul de liber, jovial și democrat, așa cum mi-l imaginam eu pe cel cu care ar fi trebuit să mergem la bere. Tot căutam grupul ăsta, al distracției absolute, cu fete și băieți în număr egal, sorbind din halbe de bere și hăhăind non-stop, fără griji. Cînd să mă împrietenesc cu un grup pe care îl credeam așa, m-am îndrăgostit și am ratat „admiterea“ în el.

Mulți ani mai tîrziu, am avut, în sfîrșit, ocazia să ies „la bere“, în grupuri mai mici sau mai mari. Doamne, eram și eu în rîndul lumii, în sfîrșit. Nu mai eram nici tocilara cu aparențe hippie tardive și aspirații sexy, nici studenta de fapt fată bună, cu veleități nerealiste de fată rea. Eram o „tînără“ care ieșea la bere cu grupul. Și am ieșit eu așa, de vreo cîteva ori și în diverse contexte, pînă am început să prind șpilul lucrurilor. Și odată ce m-am cam prins care-i desfășurarea și ce se-ntîmplă acolo, care sînt etapele ritualului și care rutina lui, am început să mă plictisesc. Și pentru că luptasem o viață să ies, în sfîrșit, cu grupul, nu am renunțat complet la aceste ieșiri. Am continuat să merg, învățînd, în același timp, să gestionez senzația de… deasupra. Eram la bere și nu eram la bere, vorbeam, glumeam, rîdeam cu o falcă și cu alta observam ce se întîmpla și mă gîndeam la ale mele. Senzația de deasupra, cînd rămîne parțială și nu se transformă într-o detașare totală, rămîne benignă. O posibilitate de supraviețuire cotidiană, în situații care se dovedesc altfel decît ți le-ai imaginat. O posibilitate cît de cît decentă de a reconcilia realitatea cu imaginația și cu utopiile.

Foto: flickr

Mai multe