În căutarea lui Gardel

23 aprilie 2014   Societate

Am plecat la Buenos Aires după trei ani de dansat tango la Bucureşti, ca să înţeleg de unde vine farmecul acestui dans. Sau mod de agregare socială – cum vreţi să îi spuneţi. Pentru că tangoul nu e doar un dans, ci un întreg aparat social de întîlnire, interacţiuni între sexe, comportament, modă, muzică. Evident, e un stil de viaţă, la fel cum e şi cel al metaliştilor sau al hipioţilor, o subcultură. Muzica, oamenii cu aceleaşi preferinţe, un aer comun. Şi? Nu e nimic mai mult?  

Ba da, e mai mult, cel puţin aşa îmi place să cred. Adică poţi să ieşi din perioada rock sau hippie şi să-ţi ascunzi tatuajele devenite cam jenante, dar tangoul îl poţi accesa pînă la vîrste înaintate. Poate de aceea vezi tangueros de peste 70 de ani încă în centrul societăţii, la fel de iubiţi, de populari, de aureolaţi de legenda pe care le-o atribuie ceilalţi (în vreme ce un Mick Jagger cîntînd, la vîrsta lui, despre amor sau sex e puţin – cum să spun – age inappropriate, aici vezi un Carlos Copello sau Flaco Dany ca nişte mătci înconjurate de discipoli obedienţi). L-am intervievat pe Carlos Copello, dansator cu multă experienţă internaţională, o legendă deja. Analizîndu-i discursul (plin de afirmaţii de genul „azi oamenii se concentrează pe spectacol, nu pe tango, pe pasiune“, „tangoul este prietenie, se dansează cu inima“), mă gîndeam că ar fi similitudini cu nişte ritualuri de iniţiere. De obicei, aşa îi auzi pe cei care iniţiază în arte marţiale, cuvinte criptice, definiţii circulare („el tango es el tango“…), care te lasă frustrat, dar şi cumva inhibat că tu, profanul, încă nu pricepi despre ce e vorba şi e posibil să treacă ceva vreme pînă cînd înţelegi şi tu ceva despre tango… Îl auzeam vorbind despre răbdare şi nevoia de a nu recurge la artificiile în dans, aşa cum maeştrii de arte marţiale le vorbesc despre răbdare şi umilitate ciracilor lor… În tango trebuie să te iniţiezi şi să rabzi. Sincer, nu sînt de acord cu asta. Am învăţat să dansez la Bucureşti, unde, apropo, se predă chiar bine de către „iniţiaţi“ la locul faptei, Argentina. Şi se dansează bine. Maeştrii (majoritatea peste 60 de ani) strîmbă din nas la auzul ritmurilor Bajos Fondos sau Gotan Project, adică tango nuevo, blasfemie şi pucioasă. Pînă la Piazzola, ce Dumnezeu... Conflictul între generaţii e vizibil, tinerii au succes în SUA, cu figuri noi. Dar dacă te consideri connaiseur, nu iei în serios spectacolul lor, ci cultivi societatea maeştrilor vîrstnici şi repeţi mai departe filozofia lor exclusivistă. Tango salon e tango salon. Basta.  

Dar tot de la cei vîrstnici înţelegi de ce are tangoul atîta succes şi de unde îi vine farmecul. Nici o treabă cu clişeul senzualităţii (deşi, din exterior, pare realmente un dans senzual, adevărul este că trebuie să fii foarte bun tehnic ca să poţi transmite emoţie şi senzualitate în mişcări, altfel e… orice altceva). Elba şi Nito Sottile sînt un cuplu de maeştri care dansează de mai bine de 50 de ani şi mi-au povestit că la milonga, pe vremuri, se venea în cea mai bună formă, că doamnele se coafau impecabil înainte de dans şi domnii nu erau admişi fără smoching şi cravată. Nici vorbă de dansul democratizat de azi, cu adidaşi şi cămaşă transpirată…

Dar ce e atît de emoţionant în Buenos Aires? Eu am plecat pentru trei săptămîni acolo, departe, unde nu mai fusesem, de una singură, ca să mă pun la încercare (dacă vreţi şi voi să veniţi, zburaţi cu Air France şi KLM, au cele mai bune legături. Şi cele mai frumoase stewardese, lucru important cînd tremură avionul din cauza turbulenţelor de la Ecuator. Eu am avut de transportat şi un cîine (viu) pînă acolo. Şi pentru căţei au servicii grozave, zău... Unul dintre scopurile acestei vacanţe a fost să îmi studiez reacţiile, percepţiile în faţa noului, avînd eu curiozitatea pe care o aveau pe vremuri medicii care încercau remedii pe pielea lor, ca să îi creadă lumea că au descoperit ceva. Aşadar, refuzînd să am o experienţă turistică clasică, m-am cazat în barrio (şi nu în centru), am mers kilometri întregi pe jos ca să reţin locurile (mi-am dat seama, cu ocazia asta, că realmente creierul feminin nu e cablat prea bine pentru orientare în spaţiu; e şi asta o informaţie utilă, mai ales dacă reflectez la cîte ocoliri inutile am recurs numai ca să fiu sigură că ajung unde trebuie). Am aflat că harta nu e teritoriul, şi că e mult, mult mai bine să întrebi localnicii pe unde, ce şi cum. Şi te vor ajuta, politicoşi şi serviabili. Viaţa de noapte e mai intensăşi mai diversă decît în orice oraşîn care am ajuns eu pînă acum. Mereu ai ceva de făcut pînă la 4-5 dimineaţa. Milonga (petrecerea de tango) o găseşti peste tot, dar e bine să întrebi cunoscătorii unde experienţa e mai autentică. Turismul face să apară spectacole de tango peste tot, unele doar aşa, de film… Porteños privesc condescendent naivitatea turiştilor americani, care dau bani grei pe un spectacol de ceva care numai tango nu e.  

S-a deschis o milonga chiar şi într-o biserică ucraineană, ceea ce mie mi se pare dovada supremă de şic şi inventivitate în materie de ştiinţă a ambientului de aici. Argentinienii citesc mult, au unele dintre cele mai frumoase librării din lume, au acces permanent la evenimente culturale pe care guvernul oraşului Buenos Aires le sprijină generos. Sînt mîndri de oraşul lor şi sînt în stare să îţi spună din orice colţ al acestuia dacă e deschis în cutare sau cutare loc. Arhitectura mi se pare a fi personajul principal al filmului turistic, cu toate ale sale esquinas variate, bogate, din diverse epoci, colţuri splendide, întreţinute perfect sau, dimpotrivă, lăsate pradă decăderii şi foamei sălbatice de dezvoltare urbană, care face să apară lîngă o clădire romantică o monstruozitate de plastic şi termopan. În Recoleta sau Palermo, cartierele şic, m-am plimbat zile în şir fotografiind intrările în scările blocurilor. S-ar putea scrie un tratat de arhitectură urbană (la intersecţie cu antropologia) despre aceste locşoare: cochete, de o eleganţă încîntătoare, scările blocurilor sînt la Buenos Aires tot ceea ce nu sînt ele aici, în România: spaţiu de conversaţie între vecini, salonaş, loc public important.  

Şi pentru că orice experienţă interculturală e interesantă în ambele sensuri, l-am întrebat pe prietenul Gabriel Puente, care a fost timp de cinci ani ataşat cultural la Ambasada Argentinei din Bucureşti, cum a receptat el România: „Românii cunosc destul bine azi cultura tangoului argentinian. Pentru că în perioada interbelică, tangoul era de succes în Bucureşti, aşadar, există o oarecare afinitate istorică pentru acest tip de muzică şi de dans, ce s-a dezvoltat în ultimii ani, iarăşi. La fel, mi se pare că românii ştiu multe şi despre fotbalul nostru, pentru că e un sport popular şi avem mulţi jucători de renume internaţional. Dar văd că se ştiu lucruri şi despre mîncarea argentiniană (cine nu a auzit de carnea noastră de vită?). Argentinienii mei ştiu însă despre România doar lucruri fragmentate, legate mai mult de Nadia Comăneci, Ion Ţiriac şi Ilie Năstase... Dacă mă întrebi ce mi se pare simpatic la români, pot să îţi spun că mi s-a părut agreabil să văd că există similitudini între noi şi voi. Temperamentale, culturale, pentru că sîntem latini şi asta e vizibil. Românii sînt deschişi la schimburi interpersonale, asta e mereu plăcut. Sînteţi spontani în faţa străinilor şi flexibili.“

Iuliana Alexa este redactor-şef al revistei Psychologies.

Foto: Iuliana Alexa

Mai multe