În căutarea întîlnirilor pierdute

8 mai 2013   Societate

Cartea Emaus, scrisă de Alessandro Baricco, spune povestea a patru adolescenţi, aflaţi la primii lor paşi spre lumea adultă. Titlul cărţii evocă binecunoscuta întîmplare povestită în Evanghelia lui Luca, în care doi apostoli se întîlnesc cu Iisus Cel Înviat, fără să-l recunoască. Absorbiţi de propriile gînduri şi emoţii, declanşate de vestea că învăţătorul lor a murit, chinuiţi de îndoială cu privire la reuşita misiunii Lui, ucenicii nu-L „văd“, nu-L „descoperă“ pînă nu recunosc, în cîteva gesturi definitorii, sacra Lui identitate. După care Cel Înviat dispare din nou. Este, în fapt, o întîlnire ratată şi recuperată în absenţa ei.

Romanul lui Barrico spune, şi el, povestea a nenumărate întîlniri ratate: ale părinţilor cu propriii copii, ale adolescenţilor cu iubirea, ale tuturor cu credinţa.

Părinţii par total absenţi la întîlnirea copiilor lor cu răul. Ei află despre experienţele traumatizante, prin care tinerii trec, abia după deznodămîntul dramatic al unor întîmplări povestite de prieteni. Şi asta nu pentru că nu îşi iubesc copiii, ci pentru că, absorbiţi de propriile vieţi, cu trecut impur şi prezent ambiguu, nu văd tentaţiile, tensiunile, falsele modele cu care adolescenţii se confruntă. Abia în absenţa lor – unul dintre adolescenţi se sinucide, altul intră în puşcărie –, părinţii încearcă să afle, cu disperare, amănuntele, secretele, paşii care i-au dus către eşecul devastator. Abia după ce ei nu mai sînt, părinţii simt, văd, înţeleg emoţiile şi gîndurile copiilor lor.

Nici întîlnirea cu iubirea nu pare a fi una împlinită. Cei patru adolescenţi sînt fascinaţi de Andre, o fată dispusă să-şi joace anii tineri la ruleta rusească: face sex în cele mai promiscue şi periculoase condiţii, cu oricine i-o cere şi oricînd. Atrasă de candoarea cu care doi dintre cei patru protagonişti încearcă să o seducă, ea îşi oferă trupul pentru prima lor experienţă sexuală. Dar lucrurile se termină prost, căci fata rămîne însărcinată, iar unul dintre adolescenţi, speriat de perspectiva de a deveni tată la o vîrstă fragedă, se sinucide, în timp ce adevăratul tată al copilului intră la puşcărie, în urma unei crime comise din teribilism. Rostul supravieţuitorilor acestor întîmplări – povestitorul şi Andre – este acela de a recupera inocenţa pierdută a prietenilor lor: povestitorul, prin mărturia despre nevinovăţia camarazilor săi, iar Andre, prin asumarea maternităţii.

Toţi cei patru sînt crescuţi în rigorile severe ale credinţei catolice. Li se vorbeşte despre păcat şi vină, îşi asumă penitenţe grele şi ritualuri stricte. Pentru instituţie, pentru oamenii Bisericii, nu există întrebări proprii, doar reţete de trăit viaţa în afara păcatului. Credinţa – aşa cum apare din discursul adulţilor – pare că le propune mereu adolescenţilor ştachete de netrecut. Biografia celor care le vorbesc despre curăţenia trupească şi sufletească este, mai curînd, plină de impurităţi, iar adolescenţii detectează lesne ipocrizia şi minciuna la care adulţii consimt să devină complici. În absenţa încrederii în Biserică, tinerii recuperează drumul spre credinţă, punînd propriile întrebări.

Sînt destule reproşuri de adus cărţii: Emaus nu este povestea adolescentului universal: puţini dintre ei au parte, în lumea reală, într-un timp atît de scurt, de crime, sinucideri, droguri, perversiuni sexuale. Mai apoi, din lumea adolescenţilor prezentată de Baricco lipseşte cu desăvîrşire umorul.

Dar este o carte care reuşeşte destul de bine să vorbească despre adolescenţă ca agonie, o agonie înţeleasă în sensul ei originar, de luptă, şi nu de precedent al morţii. Din această „agonie“ nu se iese, s-ar zice, decît trecînd în agonia vîrstei următoare.

Maria Iordănescu este psiholog.

Mai multe