În căutarea identităţii – „românişti“ şi „moldovenişti“

Angela Demian, La nation impossible? Construction nationale en République de Moldova, et au-delà (Naţiunea imposibilă? Construcţie naţională în Republica Moldova şi dincolo de ea), prefaţă de Dominique Schnapper, Paris, L’Harmattan, coll. Inter-National, 2016, 531 p. 

„Să începem aşadar prin a face abstracţie de fapte!“ Cu această chemare inspirată de Jean-Jacques Rousseau începe ancheta teoretică ce constituie prima parte a cărţii consacrate de către Angela Demian „construcţiei naţionale în Republica Moldova, şi dincolo de ea“, ca să reiau subtitlul cărţii. 

Precizarea „şi dincolo de ea“ nu este inutilă, întrucît autoarea realizează un adevărat tur de forţă atunci cînd reconstituie în detaliu – căutînd totodată să rămînă cît de clară posibil – mai multe piste de investigare care ar permite depăşirea contradicţiilor care fac „naţiunea imposibilă“ în lumea actuală, Republica Moldova fiind doar un caz printre altele, cu certitudine unul extrem. Este vorba de „patriotismul constituţional“ elaborat de Jürgen Habermas, de „cetăţenia multiculturală“ propusă de Will Kymlicka şi de „multinaţiunea“ lui Stéphane Pierré-Caps. Aceşti trei autori consideră că criza naţiunii este rezultatul „decuplării dimensiunilor etnică şi civică“. 

Prin urmare, „principiul disocierii, care ar permite o nouă relaţie între universal şi particular“, ar putea, conform părerii lor, să constituie un răspuns. A. Demian oferă aşadar cititorilor, şi tuturor celor care au ceva de spus asupra subiectului, cadrul teoretic indispensabil pentru a înţelege criza actuală cu care se confruntă statul-naţiune, aşa cum ea poate fi observată în fosta republică sovietică vecină cu România, din care de alt­fel a făcut parte în perioada interbelică. Diagnoza acestei crize este limpede: „situaţia de dublă noncongruenţă între, pe de o parte, referinţele etnice şi culturale şi, pe de altă parte, imperativul unităţii politice şi realitatea pluralităţii sociale – sau de «dublă violare a principiului na­ţio­nalist» – creează o formă rară de «cumulare critică a sarcinilor»“, scrie ea, citîndu‑i succesiv pe Ernest Gellner şi pe Stein Rokkan, înainte de a încheia printr-o interogare: „Cum să se consolideze unitatea politică în condiţii de diversitate, din moment ce construcţia naţională nu poate mobiliza resursele identitare ale populaţiei majoritare, dat fiind conflictul care opune enunţătorii moldovenităţii (identificare subiectivă sau registrul etnicităţii) şi cei ai idiomului românităţii (definiţie identitară cu referire la cultura obiectivată)?“ (p. 236). A. Demian refuză să propună un răspuns propriu şi, în acest sens, semnul întrebării care figurează în titlul cărţii nu este retoric, autoarea se abţine de la orice concluzie pripită şi luare de poziţii partizane, îndemnînd fiecare cititor să mediteze şi să aprecieze argumentele enunţate. 

Pentru a fi cît de precisă posibil, autoarea recurge chiar la unele găselniţe tipografice neaşteptate. De exemplu, cititorul este avertizat că unele noţiuni precum cetăţenie şi naţionalitate au diverse accepţiuni atunci cînd sînt puse între ghilimele sau nu (p. 30) sau că afirmaţiile între ghilimele simple redate prin virgule (’) rezumă o argumentare sau introduc expresii de sens comun tipice într-un anumit context (p. 238). 

Fragilitatea tînărului stat moldovenesc reiese atît din condiţiile istorice în care a apărut, cît şi din contradicţiile care traversează pînă în zilele noastre majoritatea moldovenească ce corespunde naţiunii căreia acest stat i-ar aparţine. În RSSM nu a existat o mişcare semnificativă de rezistenţă împotriva regimului sovietic, iar atunci cînd M. Gorbaciov ajunge la putere, „pînă şi mişcările cele mai radicale din acea perioadă, precum Frontul Popular, sînt create pentru a susţine Perestroika (…). Ele nu revendică independenţa, ci o «suveranitate naţională şi statală» care să se sprijine pe «cetăţenia republicană şi limba de stat»“. „Independenţa a survenit“, scrie A. Demian (pp. 309-310), care, de altfel, aminteşte că „la acea epocă era mai important să se consolideze statutul limbii majorităţii în detrimentul limbii ruse decît să se statueze asupra denumirii corecte (moldovenească sau română)“, citînd o frază foarte sugestivă a regretatului Constantin Tănase: „Generaţia noastră a obţinut limba de stat cu citate din Lenin!“ (p. 235). Altfel spus, principala linie de fractură care îi va opune pe partizanii limbii şi naţiunii moldoveneşti apărătorilor limbii şi naţiunii române va interveni abia după proclamarea Independenţei în august 1991. 

Cine/ce sîntem?

În multe privinţe, moldovenismul, fie că el ţine de identificarea trăită sau de identitatea afirmată (p. 255), este caricatural, mai ales atunci cînd el caută să se opună românismului. Departe de se mulţumi cu această constatare, A. Demian accentuează forţa acestui discurs ai cărui adepţi „profită de instituţii, de număr şi de puterea performativă a actului de a numi pentru a impune idiomul moldovenist“ (p. 292). Cînd s-a trecut „de la naţionalismul de emancipare la naţionalismul edificării naţionale“, „intelectualii“ au pierdut din prestigiu în raport cu „elitele la putere“, care rămîn mai mult sau mai puţin „ataşate, în majoritatea lor, la idiomul moldovenităţii“. În legătură cu această categorie, cea a intelectualilor, A. Demian precizează într-o notă: „Exprimîndu-se în mass-media, scriitorii, profesorii şi academicienii se prezintă ca publicişti“. „Publicistica este sistemul nervos central al culturii basarabene“ (p. 22). Constantin Tănase (1949-2014), citat mai sus, este reprezentativ pentru acest tip de intelectual. 

Fiind destul de simplu pe plan intelectual, argumentarul purtătorilor de cuvînt ai moldovenismului găseşte trecere la numeroşi moldoveni care privilegiază răspunsul la întrebarea „Cine sîntem?“ în detrimentul celei formulate de către românişti în prealabil, adică „Ce sîntem?“: „Sîntem moldoveni, pentru că împărtăşim sentimentul de a fi moldoveni, ne denumim în acest fel, ne considerăm ca atare, dorim să fim moldoveni…“ Dacă, de exemplu, numeroşi moldoveni admit adesea că limba lor este identică cu limba românilor, asta nu pare să-i tulbure şi nu-i împiedică să-i suspecteze pe românişti că ar căuta „să-i priveze de identitatea lor“. „Această atitudine“, scrie A. Demian în legătură cu cei care sînt sensibili la argumentele moldoveniştilor, „justifică includerea moldovenismului în categoria etnicităţii: el are „o «aparenţă» explicită, dar o «substanţă» confuză“ (p. 243). În ce mă priveşte, aş emite nişte rezerve în legătură cu această afirmaţie, căci, după mine, această atitudine ţine, de cele mai multe ori, mai degrabă de o reticenţă frecventă în mediile populare pentru a evita întrebările supărătoare, în particular întrebările care implică un angajament cu consecinţe incerte. Ei bine, şi dacă am fi români, ce s-ar întîmpla? Ce înseamnă să fii român? Cum ne vom situa în societatea românească? Răspunsurile pe care româniştii le-ar putea aduce la acest gen de întrebări sînt dintre cele mai evazive. Aporiile corpusului naţional român, care rămîne profund înrădăcinat în retorica secolului al XIX-lea, marcat de o tradiţie lejer adaptată zilei de azi şi de derivele epocii Ceauşescu, nu le-ar fi de mare folos. 

În Introducerea cărţii sale, A. Demian ne avertizează că „analiza discursurilor exprimate public de către segmentele active ale populaţiei nu permite extrapolarea rezultatelor pentru a deduce o importanţă comparabilă a problematicii identitare în viaţa de zi cu zi“ şi evocă „prăpastia între pretenţiile enunţătorilor de a acţiona în numele unei populaţii oarecare şi intenţia performativă a discursurilor lor, care caută să influenţeze înainte de toate colectivitatea însăşi pe care pretind că o reprezintă“ (p. 25). Tot în Introducere, autoarea precizează, într-o notă, în legătură cu „conflictul dintre enunţătorii idiomurilor moldovenităţii şi românităţii“: „Categoria enunţătorului (de pe ce poziţie discursiv construită se vorbeşte?) trebuie deosebită de cea a locutorului (cine vorbeşte?)“. Or, dacă discursurile enunţătorilor idiomurilor identitare şi naţionale concurente din Republica Moldova sînt analizate cu o mare fineţe pe parcursul cărţii, nu se vorbeşte aproape deloc de locutorii obişnuiţi ai acestor idiomuri. Avem de a face cu o necunoscută de o mare importanţă, care ne poate rezerva multe surprize în viitor. 

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, Editura Cartier, 2012.

traducere din franceză de Lidia COTOVANU