În cartier

Domnul Bolocan s-a agitat, a zburătăcit în sus și-n jos în atelierul lui de croitorie, iar acum e roșu tot la față și îmbrobonat de sudoare. Un politician important odinioară, acu căzut într-o decrepitudine prost ascunsă, îi adusese nu știu ce pantaloni și sacouri la modificat. În atelierul lui numa ce se întîmplase o mondenitate, iar fața domnului Bolocan lucea a fericire și mîndrie.

Domnul Bolocan, croitorul de modă veche, e primul care deschide șirul unor locuri care sînt pilonii cartierului de dincolo de orice memorie. A moștenit croitoria de la taică-su, care la rîndul lui l-a moștenit pe bunic. O lungă tradiție de împuns cu acul, de tăiat, croit, ajustat și prins în bolduri. La el în atelier intri ca într-o buclă de timp. Podelele de lemn miros încă a petrosin, în colț are o sobă de teracotă, tejgheaua e din lemn lucios de atîta folosință, cu genul ăla de cauciuc verzuliu pus peste tăblie. El, Bolocan, e o figură. Sănătos și zdravăn, să tot aibă un șaizeci, cu o chelie strălucitoare în care se reflectă becurile de sus și cu niște ochelari petrecuți de un șnur ca să-i poată purta și atîrnați de gît. Tot de gît îi atîrnă un lanț impresionant din aur foarte galben, de care bălăngăne o cruce preoțească. Domnul Bolocan poartă cămășile, așa, italienește, desfăcute la mulți nasturi, numa bine să vezi crucea lucind între cîrlionții deși, suri, de pe piept. Și tot așa, atîrnat de gît e centimetrul lui galben, ros de atîta folosință, semn nobil al meseriei sale, așa cum orice medic – are, n-are nevoie – apare cu un stetoscop de gît.

Croitorul vorbește cu gesturi mari și trage zdravăn în jos de haina pe care ți-a modificat-o sau cusut-o de la zero. Mîndru de capodoperă, netezește cu latul palmei reverele, mai trage de poale și face un gest larg cu ambele brațe de parcă vrea să te îmbrățișeze: „Eeee...?“ Ochii îi scapără cînd se uită la tine. Tu răspunzi admirativ: „Eheheeee...“

Mai jos de domnul Bolocan, imediat după un mic magazin de pantofi, e altă comoară: un Nufărul cu un soi de domnișoară Havisham înăuntru. Tot decorul e halucinant. Vitrina în care zac de-a valma flori de plastic prăfuite, farfuriuțe chinezești de cafea cu marginile aurite, cutii de detergent și tuburi de insecticide. Hăinuțe minuscule de copil, luminițe uitate de la Crăciun, candele și multe jucării de pluș înghesuite una în alta – un iepure, o oaie, un leu se îmbrățișează indecent, cu bumbii ochilor lucind cafeniu. Înăuntru e la fel de haotic. Pe lîngă șirurile de haine gata curățate, băgate în plasticele subțiri de care stau capsate niște etichete, găsești acolo cam tot ce i-ar trebui unui cuplu să înceapă o gospodărie modestă. De la oale și capace, pînă la papuci de casă cu broderia făcută neglijent la mașină, cu ațele lăsate pe afară, neînnădite.

Ea, domnișoara Havisham, e înfrigurată iarnă-vară. Peste un soi de rochie/trenci/capot poartă o vestă pe care o mai strînge cînd și cînd de la mijloc. Are un ten alb-alb care n-a văzut lumina soarelui. Pare că a crescut acolo, în Nufărul ăsta, dintr-un spor de ciupercă, că s-a întins peste tot, că a făcut rădăcini jos, sub tejgheaua de dincolo de la care cred că nu iese niciodată. E stăpîna vegetală a acestui Nufăr care îi e casă, castel, palat. Cred că nu iese nici noaptea de acolo și strălucește opalin-fosforescent printre bujorii ei de pînzică roz pînă dimineața, la primul client.

În sfîrșit, mai încolo e un sirian aflat de zeci de ani în România și care, ca vecina sa, ciupearca Havisham, e înconjurat de tot soiul de nimicuri pe care însă le vinde. Găsești în cîțiva metri pătrați tot – de la cîrlige de rufe pînă la chei franceze. Vara atîrnă afară niște covorașe mititele și scoate la aer și la soare coliviile cu sticleți și canari. Căci asta e nemaipomenita atracție de la sirian – păsările mici cît un pumn de copil care cîntă dumnezeiește. Stau mereu și le ascult cu pungile de cumpărături în mînă, în trinitatea fantastică a cartierului meu. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.