În apărarea nostalgiei

20 februarie 2018   Societate

În mijlocul Berlinului, pe Chorinerstrasse la numărul 35, e un magazin de jucării ca scos dintr-o poveste cu mistere, cu camere labirintice ticsite cu iepurași, flașnete și personaje de toate mărimile și culorile. Atelierul de jucării al Unchiului Philip s-a deschis în 1997 ca magazin și atelier de reparat jucării, și a devenit în timp o prăvălie cu minuni care aduce aminte de timpurile cînd o vizită într-un asemenea loc era un eveniment în sine și se făcea la ocazii speciale. Magazinul nu vinde jucării electronice și pare camera rămasă încremenită în timp a unui copil care a crescut de mult mare.

Pentru cunoscători, Atelierul Unchiului Philip are un secret. În mijlocul magazinului, o ușă minusculă se deschide spre un rînd de scări întortocheate care duc la subsol. Odată ajuns la capătul scărilor, dacă aprinzi lumina, te regăsești într-o cameră cu un aer de magie și bizar, unde, protejate de vitrine, își fac veacul mii de jucării din fosta RDG.

Emblematice pentru acea perioadă, personajele din Sandman Show – Pitti, Elster și Fucks, Platsch și Schanatternchen –, ursuleți fără un ochi, păpuși ciufulite și miniaturi de bucătării și magazine din perioada comunistă, toate stau în tăcere, parcă surprinse că a venit cineva să le vadă. Adunate la un loc, au un aer înduioșător de trecut, și simbolic par că reprezintă o era întreagă înghesuită într-un subsol.

Unchiul Phillip a pornit proiectul micului muzeu atunci cînd și-a dat seama că pentru toate jucăriile acestea nu mai existau copii. Posesorii inițiali se făcuseră între timp mari și trăiau în cu totul altă lume decît cea căreia îi aparținuseră jucăriile. Și totuși, „Toată lumea își aduce aminte de ele“ spune Unchiul Philip. „Au uitat că le iubeau, dar văzîndu-le își reamintesc de ele și de copilărie.“ Uitîndu-mă la ele, simt că au aerul vremurilor în care m-am născut.

Pitti și prietenii lor din colecția-muzeu a Unchiului Philip sînt și amintiri, și obiecte care reflectă perioada comunistă, și mă întreb: oare fiecare obiect al vremurilor acelora are o conotație politică, inseparabilă de cea personală? În ce măsură poate fi un urs de pluș doar o jucărie veche și nu un obiect care invocă un regim opresiv? Pot fi oare jucăriile acestea inocente?

Cu ceva timp în urmă, un articol din The Guardian cu titlul „When is an East German plastic eggcup a piece of communist nostalgia?“ lua în discuție cîtă însemnătate politică pot avea obiectele din Colecția de design industrial din Berlin, la momentul cînd colecția urma să fie închisă permanent tocmai pentru însemnătatea politică a obiectelor din colecție și potențialul lor de a deveni subiect de nostalgie.

Totuși, există o diferență între nostalgia istorică, care e un fel de îndrăgostire față de o proiecție idealizată a unei perioade, și nostalgia personală. Prima poate naște monștri, însă cea din urmă e dulce-amăruie, sentimentală și intimă. Amintirile nostalgice implică omisiuni, desigur. Implică și idealizări și exagerări înduioșătoare care tind să estompeze minusurile și neajunsurile trecutului. Totuși, este oare orice nostalgie față de ceva din perioada comunistă suspectă ideologic?

În România, orice fel de remarcă legată de perioada dinainte de ’89 este văzută ca suspectă ideologic. Cultura materială și viața de zi cu zi din acele timpuri au fost atît de profund politizate, încît sentimentalismul față de ele este inacceptabil, făcut să-ți atașeze automat eticheta de „sînt o babă comunistă“. Să spui că ești nostalgic pentru ceva ce ține de trecutul comunist riscă o interpretare intransigentă și lipsită de nuanțe din partea celor din jur. Și poate tocmai din motivul acesta, „Mă simțeam mai iubit și mai înconjurat de oameni atunci“ e o afirmație pe care nu vrea să o audă nimeni, deși în diferite forme am auzit-o în jur de atîtea ori.

Sentimentalul jucăriilor vechi nu invită la o refacere a vremurilor de atunci, ci la amintirea unei vieți trăite. Pentru mulți, perioada comunismului e singura perioadă în care au fost copii. Bucuria revederii unor obiecte uitate ține de identitate și de un spațiu personal, și ia prin surprindere pentru că ne pune față în față cu o variantă a noastră din trecut.

Este de înțeles de ce nostalgia a fost abordată dihotomic și de ce discursul general nu a lăsat nici un fel de spațiu pentru reflecții sentimentale. Nostalgia de orice fel, prin natura ei, a părut că amenință să umbrească claritatea asupra a ce se întîmpla de fapt atunci, o claritate pe care ne-am luptat atît de mult să o obținem. Abordarea generală denotă teama că simpla invocare a unor amintiri ar putea declanșa un lanț de evenimente care ne-ar propulsa în acel trecut, cu toate durerile lui.

La scară mare, nostalgia personală poate deveni nostalgie istorică. O lipsă de simț critic, pe fondul unor deziluzii, îi poate face pe oameni vulnerabili. Dar nu despre asta e vorba în Atelierul de jucării al Unchiului Phillip. Jucăriile sînt prilej de reîntîlnire. Și poate că să remediezi la nivel de societate conflictul dintre un context politic de neregretat și un sentiment de drag față de perioada copilăriei cu care s-a suprapus e greu și înfricoșător. Totuși, ambele sentimente sînt prezente și amîndouă se pot întîlni într-un singur om.

Pe final, poate că acceptarea unui sens al nostalgiei e un fel de a face pace cu trecutul. Poate că ea înseamnă să admiți că viața oamenilor a contat chiar dacă regimul a fost crunt. În esență, jucăriile amintesc că am fost și am devenit oameni. Nu datorită regimului, ci în ciuda lui. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalist freelance.

Foto: wikipedia

Mai multe