În apărarea medicilor care refuză avortul la cerere
Cîteva știri despre medici care refuză să facă întreruperi de sarcină la cerere s-au rostogolit în presa centrală și au creat premisele unei mici isterii. Cu titlu de-o șchioapă, sub semnătura Claudiei Spiridon, ziarul Adevărul (26 septembrie 2018) titrează: „Cum se strecoară interzicerea avorturilor în România: Cea mai mare presiune e pusă pe acele femei care nu își permit nici măcar să plătească drumul pînă la spital“. Sub semnătura Alinei Neagu, un încă și mai amplu material apare pe portalul HotNews (29 septembrie): „12 spitale din România nu fac avorturi la cerere. Ce spune legea și ce spun doctorii. Medic: «Interzicerea avortului ar fi o întoarcere abruptă în întuneric»“. Cu excepția titlurilor, materialele de presă sînt în esență echilibrate pentru că dau voce tuturor părților implicate în această problemă de natură moral-juridică, cu puternică încărcătură religioasă. Deci isteria nu li se datorează acestora, chiar dacă titlurile sînt destul de incitante, cît mai ales perioadei de pregătire a referendumului numit „pentru familie“. Ar fi nedrept ca și acest subiect să fie folosit, intenționat sau nu, pentru a formaliza taberele conservatorilor și progresiștilor și pentru a da apă la moară conflictului ideologic. La fel ca temele căsătoriei, parteneriatelor civile și familiei, problema întreruperilor de sarcină poate fi analizată și altfel.
Dacă în articolul din Adevărul am aflat că în România există patru spitale ai căror medici ginecologi execută doar avorturile terapeutice, între timp HotNews ne-a informat că cele patru spitale sînt de fapt 12, iar în altele există medici care tratează cererile în mod selectiv: unii da, alții ba. Mai mult, se remarcă o pluralitate de opțiuni chiar și în rîndul celor care dau curs solicitărilor: medici care fac avort, exceptînd zilele marcate cu roșu în calendar sau ajunurile marilor praznice. În sine, acest număr nu ar spune prea mult dacă nu ar fi interpretat pe fondul a două realități statistice: numărul spitalelor în care decizia de a nu practica avortul la cerere a crescut și, potrivit datelor furnizate de Eurostat, din 2007 și pînă în 2016 numărul avorturilor făcute în spitalele de stat a scăzut de la circa 140.000 la 65.000. România continuă să rămînă, totuși, pe primul loc în UE la numărul întreruperilor de sarcină. Desigur, pentru a întregi imaginea de ansamblu, e nevoie să adăugăm o altă realitate reconfirmată recent de Institutul Național de Statistică: pe fondul scăderii natalității și al creșterii emigrării, România s-a cantonat într-un spor demografic (tot mai) negativ. Nu am reușit să găsesc un profil socio-psihologic al femeii care e dispusă să ceară întreruperea de sarcină. Sînt convins însă că în acest profil se află educația sexuală precară.
Din lectura celor două materiale de presă mai rezultă ceva interesant: motivele pentru care unii medici refuză întreruperea de sarcină. Inventariindu-le, rezultă că medicii chestionați și-au motivat opțiunea plecînd de la considerente moral-religioase (avortul reprezintă o crimă), financiare (nu sînt plătiți), de coerență interioară (medicii specializați în fertilizare nu pot întrerupe cursul firesc al unei sarcini fără a păși într‑un soi de schizofrenie profesională), de risc neasigurat (avortul poate presupune complicații). Enunțarea motivelor care stau la baza unei anume conduite reprezintă un fapt demn de luat în seamă, căci introduce în schemă un nou subiect moral: medicul. Pînă acum, eram obișnuiți să analizăm problema întreruperii de sarcină ca fiind o relație mamă-făt și, arareori, între mamă și propria conștiință morală. Medicul, în acest peisaj, era doar un subiect profesional sau, ca să-i spunem pe șleau, mercenar: execută ce i se cere. Exceptînd considerentul financiar, toate celelalte vin să arate că medicul nu este un simplu mercenar care execută ceea ce i se plătește, ci un subiect înzestrat cu conștiință și care manifestă o anumită deferență față de propria profesie. Aceasta înseamnă că medicii au înțeles că viața este o valoare față de care nu te poți raporta oricum și că, tot așa cum judecătorii împart dreptatea, medicii luptă pentru viață. Astfel fiind, problema întreruperii de sarcină trebuie analizată la întîlnirea a trei subiecte moral-juridice: femeia, medicul și fătul. De aici rezultă două paliere ale discuției: soluționarea conflictului juridic intervenit între drepturile celor trei subiecte și problema morală a avortului ca suprimare a vieții.
În ce privește primul palier, există o dimensiune a conflictului juridic rezultată din legislația specială, cum ar fi statutul medicilor și codul deontologic al profesiei de medic. E necesar însă să începem cu legea fundamentală (Constituția României) care garantează drepturile și libertățile individuale și care inspiră legislația secundară. Este îndreptățit medicul să refuze cererea unei femei pentru a-i întrerupe cursul sarcinii pentru că așa dorește (avort la cerere) și nu pentru că așa se impune din punct de vedere al sănătății mamei (avort terapeutic) ori pentru că sarcina rezultă dintr-un -viol dovedit sau dintr-un incest?
Dacă ne uităm la răspunsurile anchetei jurnalistice, observăm că, din perspectiva femeii, răspunsul este negativ (pentru că „este libertatea de decizie a fiecărei persoane“, „sînt femei care nu își permit să călătorească în alte orașe sau în alte județe pentru a face întreruperi de sarcină“, este vorba despre un serviciu public de sănătate oferit „într-un stat laic“ și, în subsidiar, medicul ginecolog nu poate să impună femeii însărcinate propria convingere). Dacă aceasta este abordarea directorului Centrului Filia, de partea cealaltă, președintele Colegiului Medicilor răspunde pozitiv (pentru că „așa cum mama are drepturile sale, și medicul are drepturile sale“).
Reținînd argumentele exprimate de către feminista Andreea Bragă și, respectiv, medicul Gheorghe Borcean, le vom transpune în termenii unui conflict de norme constituționale între art. 26, avînd denumirea marginală „Viața intimă, familială și privată“, care consacră autonomia individuală („persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri“) și art. 29, cu denumirea marginală „Libertatea conștiinței“, care consacră dreptul persoanei de a nu face ceva contra propriilor convingeri („Libertatea gîndirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrîns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale“ și „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc“). Eliminînd deocamdată din discuție problema fătului care ar putea atrage incidența art. 22 („Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sînt garantate“), reținem în discuție cauza acestui conflict de drepturi în ipoteza unei cereri de avort doar pentru a vedea care dintre cele două drepturi prevalează.
Vasăzică, o femeie însărcinată în mai puțin de 14 săptămîni (pragul de la care cererea de avort devine infracțiune, fiind pedepsită potrivit legii penale) cere unui medic ginecolog să-i întrerupă sarcina pentru orice alt motiv în afară de propria sănătate ori împrejurarea unui viol sau a unui incest. Pe temeiul autonomiei individuale, femeia însărcinată poate cere acest lucru. Medicul însă poate refuza? Dreptului inevitabil al femeii de a cere îi poate corespunde, ca fiind corelativ, obligația medicului de a declina tot ceea ce nu prezintă resorturi terapeutice? Cum intervine, posibil cu efect ponderator, dreptul la ocrotirea sănătății consacrat în art. 34?
De la bun început trebuie admis că abordarea, insinuată mai sus, potrivit căreia cererea de întrerupere a sarcinii are la bază prevederile art. 34 („dreptul la ocrotirea sănătății e garantat“ și „statul e obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice“) este greșită. Atîta timp cît avortul nu se face din considerente terapeutice, fie că e vorba de probleme cu dezvoltarea fătului care conduc inevitabil la moarte, fie probleme asociate sarcinii care pun în pericol viața mamei, cererea de întrerupere a sarcinii rezultă doar din autonomia individuală, adică din dreptul oricărui om de a dispune de propria persoană, în limitele prevăzute. Dreptul cetățeanului la ocrotirea sănătății (art. 34 alin. 1) care impune statului obligația de „asigurare a igienei și a sănătății publice“ prin asistența medicală și asigurările sociale (art. 34 alin. 2 și 3) nu are în vedere, de bună seamă, opțiunea de a întrerupe o viață doar pentru că, de pildă, femeia și partenerul ei nu au fost îndeajuns de culturalizați în ce privește reproducerea. O practică esențială în drept este că nimeni nu-și poate invoca în apărare propria culpă, de unde putem face un pas mai departe afirmînd că nimeni nu poate fi ținut să îndrepte o greșeală personală. Avortul la cerere nu reprezintă o urgență medicală, nu este un serviciu de sănătate publică, astfel că nimeni nu-l poate pretinde pe temeiul art. 34.
Prin urmare, întreaga dezbatere se reduce la un singur aspect: este mai puternică libertatea conștiinței medicului decît dreptul femeii de a cere, pe temeiul autonomiei de voință, întreruperea cursului firesc al sarcinii? Răspunsul inechivoc și ferm este afirmativ. Dacă interdicția întreruperilor de sarcină ar fi reprezentat o politică a unității spitalicești ori, chiar mai rău, a Ministerului Sănătății, atunci s-ar fi ivit o problemă pentru că art. 34 nici nu obligă, dar nici nu interzice. Cum însă în discuție este un refuz individual al medicului, iar nu o interdicție oficială a spitalului, atunci este perfect legitim deoarece acesta intră negreșit în sfera de protecție a libertății conștiinței. Din formularea normei constituționale, se observă că libertatea de conștiință are un conținut complex, aici intrînd nu doar credințele religioase, ci și opiniile apărute ca efect al gîndirii. Medicul are toată îndreptățirea să aprecieze că avortul reprezintă o crimă sau, după caz, să gîndească – independent de orice considerent religios – că medicina nu este o simplă tehnologie pe care să o utilizezi după poftă și nici măcar știință. Obiectul medicinei este viața, iar cunoașterea care oferă predictibilitate se îmbină cu taina care oferă minuni. Astfel, tehnologia medicală trebuie să rămînă anexată acestui amestec inefabil de cunoaștere și taină, de rațiune și minune. Așijderea, medicul are dreptul să-și onoreze profesia care, din exercitarea sistematică și devotată, îi poate crea o convingere și chiar un mod propriu de a fi: nu-i poți cere să fie tămăduitor și criminal fără a-l jigni și, mai mult, fără a-l împinge în zona rupturilor ontologice. În absența unui raport obligațional femeie-medic, nici nu se pune problema ca exercitarea libertății de conștiință prin refuzul avortului la cerere să însemne impunerea unei anumite motivații, indiferent de natura acesteia. Problemele sociale rezultă din interdicția avortului, așa cum s-a întîmplat prin decretul 770/1966, iar nu din refuzul individual al medicilor în exercitarea propriei conștiințe profesionale și moral-religioase. Refuzurile individuale nu creează aceleași probleme sociale precum decretul 770, întrucît un efect al acestuia a fost precaritatea mijloacelor contraceptive, ceea ce astăzi nu mai e cazul.
Departe de a fi o problemă, refuzul medicilor de face avorturi la cerere pe temeiul propriilor drepturi prevăzute în legislația specială și în Constituție reprezintă, așadar, o formă de a-și onora conștiința și însăși profesia care se află în chiar vecinătatea divinității.
Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
Foto: wikimedia commons