„În acel moment am ştiut că trebuie să fiu chirurg…“ – interviu cu medicul Martin S. MARTIN

4 martie 2015   Societate

Cu mîna

Aţi început studiul Medicinei în România anilor ’60. Cum se intra atunci la Medicină şi care era atmosfera în facultate? 

În liceu, în timpul cînd am frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din România şi tot timpul cît am practicat medicina în România, pe lîngă marile bucurii pe care le-am avut am simţit o frică permanentă. Tatăl meu fusese arestat politic de două ori. În facultate m-au sancţionat cu vot de blam cei de la Uniunea Tineretului Muncitor. Ca medic, am fost sancţionat cu vot de blam de cei din organizaţia de partid. Am simţit întotdeauna frică şi m-am uitat întotdeauna la ce se întîmpla în spatele meu. La cîteva luni după ce-am ajuns în America, lucrînd într-un laborator de chirurgie experimentală şi fiind foarte departe de ce voiam eu pentru destinul meu, care a ajuns la succes doar după un număr de ani, am simţit ceva neobişnuit: am simţit o înseninare şi o îndepărtare a fricii. Cînd am dat admiterea la Medicină, eu făceam parte din grupul cu origine socială nesănătoasă. Pentru noi erau 10% din locuri. Celelalte erau pentru cei cu „dosare de sfat“, copii de ţărani sau de muncitori, care se înscriau la Medicină prin Sfatul Popular. Apoi ei veneau la examen odată cu noi, dar formele de examinare erau diferite. Unii dintre ei erau absolvenţi de liceu, ca şi noi, dar alţii erau tehnicieni veterinari, surori, îngrijitori în spitale, oameni cu pregătire extrem de diferită. Aceşti oameni luau nişte note senzaţionale, de 9 şi 10 la cele şase examene orale unde noi luam 5 şi 6. Pe noi ne-au salvat tezele, ale căror rezultate nu s-au falsificat şi noi am dezvoltat subiectele complet, am învăţat pe brînci ca să ajungem studenţi. Dar am lăsat în urmă un pluton foarte mare de tineri valoroşi care n-au avut norocul să intre. Ce s-a întîmplat atunci în România în învăţămîntul universitar, o segregare, o determinare a avantajelor şi dezavantajelor pe criterii social-politice, este exact ce se întîmplă în America astăzi cu aşa-zisa „affirmative action“. Nu e nici o deosebire. Un tînăr de note mici intră la colegiile cele mai bune fiindcă cele mai bune universităţi americane sînt ultraliberale şi un tînăr foarte bun, de 8 şi 9, pierde examenul de admitere. Ce spune asta? Spune că, indiferent de sistemul politic sau de felul cum e guvernată o ţară, oamenii continuă să creeze şicane, se ajunge la lupta unui grup contra altuia (nu a unei clase, că în America nu sînt clase), fac segregaţie de un anumit fel – cum a fost rasismul american de pînă în anii ’60 sau un rasism american cum e cel contemporan, care este inversat. 

Pe lîngă valoarea de document al unei epoci, al felului cum se făcea medicină în România comunistă, cartea are şi cîteva momente de literatură. De pildă, descrierea unei scene de la Spitalul Fundeni cînd aţi văzut prima oară un cord-pulmon artificial, în care sîngele şi celelalte lichide vitale se amestecau sub ochii dumneavoastră ca într-o pictură, spuneţi… 

Acela a fost momentul cînd am ales să devin chirurg cardiac. Eram intern şi o dată pe săptămînă se făcea la Fundeni, cu uşile închise, intervenţia pe cord deschis, care presupune întreruperea respiraţiei şi circulaţiei bolnavului, extragerea sîngelui din corp, dirijarea lui către o maşină care face oxigenare şi filtrare şi reintroducerea lui în corp. Sîngele se extrage din venele cave înainte de a ajunge la inimă şi se reintroduce în aortă dincolo de inimă, astfel că inima poate fi izolată de circulaţie, golită de sînge, deschisă, se poate face corecţia intra-cardiacă – scopul acelei intervenţii – şi, cînd se termină corectarea, inima se închide, se umple la loc cu sînge şi circulaţia naturală este încet-încet reintrodusă. Dar ca să faci asta, maşina se pregăteşte într-un anumit fel. Ea trebuie să adauge un volum la circulaţie, ca să compenseze tot ce e în tuburi şi-n sacul de oxigenare, şi compoziţia acelui lichid trebuie să fie egală cu compoziţia sîngelui. Şi cînd eu am cerut permisiunea să asist la această operaţie, m-am dus foarte devreme, cînd sala abia se pregătea, bolnavul nu era acolo, nici operatorii nu erau. Erau anesteziştii şi tehnicienii de anestezie care pregăteau aparatele de monitorizare, care sînt complexe şi trebuie reglate, erau surorile instrumentare, care pregăteau masa de instrumente – şi eu am recunoscut doar o parte a instrumentelor, fiindcă multe sînt specifice chirurgiei cardiace – şi erau tehnicienii de circulaţie artificială. Maşina de circulaţie artificială, cord-pulmon, mai e numită şi „pompă“ – de la expresia franţuzească „la pompe cardiaque“. Şi la Fundeni i se spunea pompă, iar tehnicienilor li se spunea pompişti. Pompiştii, doi la număr, îmbrăcaţi în costume sterile, ca şi operatorii, asamblau sistemul de tuburi, umpleau cu lichidele necesare şi apoi eliminau orice mică bulă de aer posibilă, care poate fi foarte periculoasă. Eu le-am urmărit tot acest balet al mişcărilor pe care-l vedeam prima dată. Şi a venit vremea să adauge acea cantitate de sînge care făcea acel lichid să aibă compoziţia reală a sîngelui. Ca să fie siguri că va fi totul bine, au pus două lămpi mari în spatele sacului de oxigenare, care e transparent, şi au adăugat sîngele. Cînd sîngele s-a amestecat cu acest lichid, a fost un spectacol fascinant – de culoare, de mişcare, de artă plastică, ceva ce nu mai văzusem. În acel moment am ştiut că trebuie să fiu chirurg cardiac. 

Nimic nu este simplu în medicină, dar ce înseamnă eşec în chirurgie? Ce faceţi, cum vă puteţi apuca din nou de lucru a doua zi după un eveniment nefericit? 

Asta e un lucru greu. Eşec înseamnă că echipa a fost depăşită de situaţie. Sau că ceva în bolnav era altfel decît s-a ştiut. Sau că le-a lipsit cel mai bun material pentru acea intervenţie, deci cumva spitalul şi echipa chirurgicală au fost privaţi de ceva esenţial care nu exista şi care nu putea fi adus imediat şi despre nevoia căruia au aflat în timpul procedurii. Sau că a fost un deficit de experienţă, de tact, de inteligenţa de a înţelege la timp ce se întîmplă şi s-au făcut paşi greşiţi şi unii au fost ireversibili. Sau o combinaţie a acestor lucruri. De aceea, fiecare procedură are un risc de complicaţii sau un risc de pierdere a vieţii. În chirurgia ortopedică, gastro-enterologică sau oculară, dacă se fac greşeli, ele sînt descoperite la zile, săptămîni, luni sau ani, bolnavul nu plăteşte preţul imediat. În chirurgia cardiacă, dacă lucrurile n-au fost perfecte, la sfîrşitul operaţiei eşecul e vizibil. Nu sînt ore, nu sînt zile. Inima nu lucrează. Sau nu lucrează cum trebuie. Şi în cîteva ore bolnavul se pierde. Sînt situaţii cînd unul dintre membrii echipei descoperă atunci greşeala şi se poate readuce maşina de circulaţie extra-corporală şi se poate reintra în circulaţie artificială şi corecta greşeala. Dar nu e acelaşi lucru. Bolnavul iese de acolo cu un şoc operator mult mai mare. Eşecurile sînt de neevitat. Nimic din ce fac oamenii nu e perfect. Doctorii au două feluri de a reacţiona la eşec. Cei mai mulţi dau vina pe altcineva sau pe altceva. Şi cîţiva au cinstea şi morala responsabilităţii. Cu cît faci asta mai des, cu atît cei care-ţi sînt concurenţi sau inamici rîd de tine mai mult. Mi s-a întîmplat să trebuiască să mă duc la şase şi jumătate dimineaţa la autopsia unui caz pierdut cu o zi în urmă şi apoi la opt să trebuiască să intru în operaţie cu un caz cu acelaşi diagnostic. Ca să poţi face pasul ăsta e nevoie – s-ar putea să vă surprindă – de un anumit cinism. În sensul bun al cuvîntului. E nevoie să-ţi înfrînezi sentimentele de descurajare, de teamă şi emoţia, şi să spui: trebuie să merg înainte! Fiindcă altfel, dacă spui mă retrag, nu mai fac aşa ceva, laşi pe altul să preia toate greutăţile astea, poate cineva mai puţin pregătit decît tine, şi tu te duci la liniştea ta din birouaş şi faci mici intervenţii fără nici un risc. E nevoie de cinismul ca o formă de asumare a responsabilităţii, cu bunele şi relele ei. 

Care sînt calităţile unui mare chirurg? 

Prima calitate a unui chirurg trebuie să fie inteligenţa. Sînt mari tehnicieni în stare să aplice o procedură chirurgicală complexă cu gesticulaţie perfectă, făcînd pas cu pas operaţia aşa cum e descrisă în tratatele de chirurgie. Necazul vine de la faptul că bolnavul nu e întotdeauna aşa cum scrie în tratate. Bolnavul poate să aibă o variantă a ceea ce tu ştii că e leziunea pe care trebuie s-o operezi şi, făcînd pas cu pas, operaţia aşa cum e descrisă, nu te duci pe drumul cel mai bun. Drumul cel mai bun se descoperă în operaţie. Trebuie să ştii toate detaliile despre acel tip de operaţie, dar sînt lucruri care se adaugă, sau sînt neştiute, sau complică lucrurile. Şi chirurgul trebuie să aibă inteligenţa care e o gîndire a ce face la fiecare pas şi inteligenţa privirii. El trebuie să înţeleagă instantaneu ce vede şi astfel să-şi conducă paşii următori. Fiecare pas mic dintr-o operaţie este o bifurcaţie, sau o trifurcaţie, sau o ramificaţie multiplă. La sfîrşitul operaţiei ai parcurs cîteva sute de alegeri fără să greşeşti, ca şi cînd într-un labirint alegi întotdeauna calea cea mai bună şi ajungi la sfîrşit fără nici o problemă, fără întîrziere. Inteligenţa, privirea inteligentă, gîndirea sînt principalele calităţi ale unui mare chirurg. Şi-apoi vin manualitatea, meticulozitatea, care sigur că sînt foarte utile, dar pe care nu le au toţi chirurgii.

În România, oamenii au tot felul de superstiţii, cred în tot felul de leacuri băbeşti sau în boli imaginare. Probabil şi pentru medici e o provocare să-i trateze, să-i consilieze pe aceşti pacienţi. Cum e relaţia asta în SUA? Se îmbolnăvesc oamenii de la curent în America? 

E o pacoste. Vorbiţi despre medicina alternativă şi ea are multe ramuri care, unele, merg în urmă în istorie înainte de medicina modernă, ce se naşte într-o formă foarte simplă abia în Renaştere şi devine cu adevărat medicină modernă abia în 1940. Atunci apar medicamentele cu adevărat eficace, atunci apar tratamentele concepute special pentru boli, atunci doctorii încetează să mai creadă că sînt multiple cauze pentru o boală. Spus simplu, boala are o singură cauză. Dacă un bolnav e diagnosticat cu mai mulţi agenţi cauzali, de obicei este o eroare. Dar să ne întoarcem la medicina alternativă. Unele forme ale ei au un anume grad de eficacitate – de pildă, acupunctura foloseşte la unele dureri cronice, la unele procese nervoase ale nervilor periferici, s-a putut da şi anestezie fără intubaţie şi fără substanţe farmacologice sub acupunctură, dar nu vindeci astmul bronşic sau cancerul gastric cu acupunctura. Sînt lucruri care ajută, dar cînd vine marea urgenţă cu infarctul miocardic n-ai ce să faci cu acupunctura, decît să pierzi timpul. Dar au un grad de eficacitate, nu sînt greşite. Însă aromaterapia, daţi-mi voie să vă spun, e pur şi simplu scălîmbăială. Medicina alternativă, prin sfaturi psihologice, prin exerciţii fizice, prin acupunctură, printr-o dietă echilibrată, previne şi tratează un număr de afecţiuni, dar nu pe acelea care ameninţă direct existenţa. Marea medicină nu e înlocuită de medicina alternativă.

(interviu realizat de Adela Greceanu  şi Matei Martin pentru emisiunea Timpul prezent, la Radio România Cultural)  

Mai multe