Improvizaţii

Iar o să povestesc ceva de la metrou. (Așa e, nivelul de sofisticare al fiecăruia are o legătură directă cu anturajul.)

Nu s-a întîmplat nimic spectaculos, era una dintre zilele în care ieși sau intri la metrou, ești obosit sau doar plictisit, în orice caz una din stările care te fac să eviți mecanic mulțimea de oameni din care ești parte. Un punct colorat între alte o mie la fel, o cărămidă de Tetris mustind de mizantropie (cei născuți după ’90, google it). Peste capetele tuturor răsună anunțul ăla stupid că să nu dai bani la cerșetori. Îl știți, o voce de femeie pe care o simt a avea ochii goi, genul căreia îi citești virgulele în intonație, spune „Aveți dreptul la o călătorie civilizată, bla-bla…“ Vocea ei seamănă întru totul cu vocea uneia din actrițele extrem de netalentate din seria de filme cu BD peste care dau de fiecare dată cînd zapez între cele șase sute cincizeci și trei de canale de cablu. De fiecare dată. Divaghez.

Era una dintre zilele alea, așadar. Mă îndrept spre ieșire, către porțile cu uși de sticlă recent instalate. Alea care se deschid leeent și în care bagi cartela invers, spre uimirea fiecărui străin de oraș care habar nu are cît de contraintuitiv e Bucureștiul. În fața celei prin care am vrut să ies era proptit un scaun. Un scaun coborît din anii ’70, din cele cu șezut și spătar de placaj vernil rotunjite pe la colțuri, cu bumbi mari de metal – doi pe spătar, patru pe placa șezutului. Scaunul pus acolo era semn că poarta era stricată. N-avea altă semnificație, nu te invita la odihnă, nici măcar la o rememorare afectivă a anilor cînd erai tu mic.

Asta au avut oamenii la îndemînă. Dacă nu era scaunul, se găsea altceva. Un bidon gol de zece litri de apă. O navetă răsturnată, din cele cu care-și marchează teritorial și absolut cîte unii locul de parcare. O găleată cu tot cu mop în ea. Se găsea ceva.

Noi sîntem obișnuiți cu marcaje de genul ăsta. Dacă în locul scaunului puneau o plăcuță pe care să scrie „Defect“ atîrnată de-a stînga și de-a dreapta de un lănțișor, m-ar fi încercat precis altă dezamăgire. Sîntem obișnuiți cu semnalizări ingenioase. Un canal lăsat fără capac în care cineva a înfipt o creangă lungă de capătul căreia a legat o pungă albă. Să nu pice, Doamne ferește, cineva acolo. Aceeași pungă albă am văzut-o fluturînd deseori legată de capătul unor țevi care ies mult din remorca unor camioane. Să nu intre vreun șofer tont care vine din spate cu parbrizul lui direct în țevile alea. Afișe făcute din coli rupte pe care scrie în toate grafiile posibile „Atenție, cade tencuiala!“. Tot Bucureștiul e plin de asemenea afișe. Clădiri obosite, într-o rînă, balcoane odinioară frumoase mîncate pînă la putreziciune din care se desprind din cînd în cînd elemente decorative, cariatide cărora le cade nasul și li se fărîmițează peplumul de pe piepți direct pe trotuare. Dar, nici o grijă, ne-am asigurat că nu moare nimeni: „Atenție, cade tencuiala!“

Iarna, „Atenție, cade tencuiala!“ e înlocuit cu, exact, „Atenție, cad țurțuri!“. Sau „turturi“, că sîntem lipsiți de diacritice și la scrisul de mînă. Ba, unii văd că au evoluat și au făcut afișe printate, băgate în coperte transparente de plastic, numa’ bune să fie refolosite și iarna viiitoare. Uite așa ne-am luat de o grijă. Mergeți pe răspunderea dumneavoastră, noi v-am anunţat.

Improvizăm cu geniu. S-a stricat o clanță? Dă-o dracului, o sîrmă petrecută peste două cuie îndoite și e ca nouă, ce vă mai plîngeți atîta? Spitalul „nu are autorizație de securitate la incendiu“. Noi v-am anunțat, intrați dacă aveți curaj și vă internați. „Dezinfectăm cu apă“ – trebuiau să scrie și asta și nu mai aveam atîtea probleme. E foarte simplu. În casele noastre trebuie că avem fiecare ceva proptit cu altceva. Las’ că ține.

Cîteodată, în improvizațiile astea intră extrem de multă imaginație și măiestrie. Te uiți la reparația aia ca la o operă de artă. E simplu să iei o piesă nouă și s-o pui în locul celei vechi. Simplu și plictisitor, vă zic. E altceva cînd combini piese disparate, le legi, migălești la ele, te dai un pas înapoi și admiri rezultatul. E o estetică pură a steampunk-ului românesc la mijloc. Iubesc țara asta. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.