Imagini blurate din clasa întîi
Din clasa întîi îmi amintesc foarte puțin. Parcă totul, în perioada aceea, e un pic blurat. Țin minte că învățătoarea noastră mi se părea frumoasă. Și-mi mai amintesc cocul ei înalt și pedant, care impunea. Îmi mai aduc aminte că am avut privilegiul să facem engleză din clasa întîi, ceea ce nu era ceva obișnuit pe vremea aceea (de obicei se făcea dintr-a doua). Profesoara care a pășit în clasa noastră să ne predea engleza m-a cucerit din prima: avea ceva din Mary Poppins. Nu era vorba de o asemănare fizică, nicidecum. Ci de una altfel: era ceva în stilul ei, în felul ei de a preda, de a ni se adresa. M-au cucerit probabil și vederile din Londra pe care ni le-a arătat, precum și explicațiile din jurul lor. Poate mi-au plăcut orele ei și pentru că știam deja puțină engleză de la grădinița privată, underground, a doamnei Pintea, unde fusesem vreo doi ani. Profesoara de engleză care m-a fermecat era doamna Ecaterina Comișel. Cred că în mare parte datorită ei m-am hotărît să dau la Engleză, cînd mi-a venit timpul.
Tot din clasa întîi îmi mai amintesc cum totul a început să se mai deblureze cînd în peisaj a intrat prietena mea Irina. Ea nu a venit de la începutul anului, ci ceva mai tîrziu. Ne-am împrietenit destul de repede, nu mai știu dacă a fost chiar coup de foudre, dar Irina era o persoană fascinantă: avea o imaginație formidabilă, altfel decît a mea. A mea era plină de zîne și fluturi din cărțile copilăriei și din poveștile părinților, avea o tentă mai dulceagă. Pe cînd a Irinei era mai îndrăzneață, ușor detectivistică și horror. Pătrundea și-n teritorii interzise, în care eu nici cu gîndul nu gîndeam că aș fi avut voie să hoinăresc. Atingea și zone dincolo de acordul părinților, cu care simțeam că aceștia n-ar fi fost neapărat de acord. Contactul cu Irina m-a făcut să constat că există și spații dincolo de cele idilice, trasate în copilăria mea. Care erau minunate și foarte sigure. Prea sigure... Într-un fel, cu ea am trădat mitologia copilăriei și am zguduit cîteva din loialitățile mele: de pildă, cea față de Oca, mama nașei mele, care mă lua de la școală pe vremea aceea. Oca și cu mine aveam o relație apropiată și duioasă, ea îmi povestea de-ale ei și eu ascultam, descopeream lumea împreună. Dar acum, în parteneriat cu Irina, ne coalizam cumva împotriva Ocăi, care, din prietenă, devenise Autoritatea de care trebuia să ne ascundem. Se petrecuse o schimbare de accent acolo: părinții, familia, care-mi fuseseră cei mai buni prieteni pînă atunci, deveniseră, brusc, Ceilalți. Împrumutasem, cel puțin pentru moment, viziunea colegilor mei asupra familiei: care, în general, îi vedeau ca pe o autoritate de care trebuia să ții cont, în măsura posibilităților, dar și pe care puteai s-o șuntezi. A fost o primă trădare: probabil necesară ca să mă pot adapta la lumea nouă și atît de diferită în care pășeam. Lumea mea de acasă fusese atît de puternică, încît bănuiesc că, altfel, nu aș fi avut cum să ies din ea și să fac față alteia deloc mai bune, dar necesare. A fost primul meu exercițiu, nu prea frumos, de supraviețuire. Din fericire, cu timpul, s-a făcut o medie între lumea de acasă și cea a Irinei, și cea de la școală. Irina însăși a adoptat și ea tipul meu de imaginație: împreună ne inventam nume de zîne, făceam liste cu ele, desene și povești, țineam jurnale. În timp, s-a creat un echilibru.
Și relația cu Oca s-a restabilit. Deși ne urmam jocurile de-a revolta față de așa-zisa autoritate, fugind pe drumul dinspre școală spre Parcul Tineretului și ascunzîndu-ne pe parcurs, cînd ajungeam aproape de „Șincai“ ne opream și-o așteptam pe Oca. Acolo era un magazin, nu mai știu, una din alimentarele de pe vremea aceea, de unde ne cumpăram, în fiecare zi, cîte o „Măgura“. De unde Oca ne cumpăra cîte o „Măgura“. Care pe atunci era de un singur fel, cred: cu lapte și cacao, nu auzise nimeni de alte arome. Era deja un ritual care ne includea pe toți, copii și părinți, bunici. „Revolta” se manifesta, de fapt, doar în jurul cozii.