„Imaginea umană s-a uniformizat“ – interviu cu Adina NANU

29 iulie 2015   Societate

Costumul maschează şi dezvăluie totodată entitatea umană, întruchipînd de-a lungul istoriei emblema unei civilizaţii şi marca diferenţelor care o animă. Adina Nanu cercetează de o jumătate de veac acest fenomen în universalitatea lui manifestă, indiferent de spaţiul geografic, epoci sau mentalităţile consecvente, prin studii integrate în cărţi scrise cu o cuceritoare pasiune. Muzeul colecţionarului Adina Nanu e deschis gratuit la cererea vizitatorilor şi ne invită să-i călcăm pragul. E în acelaşi timp un laborator de explorare, cînd nu e itinerat în spaţii expoziţionale – prilejuind un mereu inedit, surprinzător, parcurs al comentariilor conferenţiarului. Recentul matineu duminical de la Teatrul Naţional Bucureşti ne-a introdus, prin discursul nefabricat, pigmentat cu umor, într-o lume unde cultura, arta şi chiar biograficul şi-au dat întîlnire. Între arta imaginii publice, costumul, ceea ce ne îmbracă – această „a doua piele“, cum îl numeşte Adina Nanu –, şi imaginarul creaţiei artistice, conexiunile sînt revelatorii. 

Pornind de la istoria artelor vizuale, după ce aţi publicat monografii despre mari pictori renascentişti şi importanţi artişti români, relevînd o formaţie polivalentă, v-aţi concentrat asupra unei discipline abordată, nu doar la noi, mai cu seamă de practicieni, oamenii de teatru, şi creatorii de modă – cu o geneză comună şi o finalitate simetrică –, spectacolul. Ce v-a făcut să treceţi de la artele majore la costum, care e considerat cel mult o artă minoră? 

Nu a fost o coborîre, ci doar o schimbare de perspectivă; nu un salt mortal, ci o alunecare lină de la artele plastice la cele decorative, diferenţa dintre ele fiind doar gradul de utilitate practică. În copilărie mă travesteam în eroii poveştilor, în Tarzan sau Aladdin, şi mă pictam cu rujul de buze al mamei şi cu pastă de dinţi, iar joaca a continuat mereu pe alte planuri. 

După ce am absolvit Institutul de Arte Plastice, unde am urmat cursuri de pictură, gravură, modelaj etc., am fost aleasă să slujesc în catedra de Istoria Artei pentru că aveam note bune, ştiam limbi străine şi urmasem în paralel Facultatea de Litere, unde George Oprescu preda istoria artei, iar Tudor Vianu – estetica. Faptul de a vorbi tinerilor despre capodoperele lumii a fost pentru mine un refugiu în anii în care în creaţia plastică se impunea „realismul socialist“. Am descoperit pe parcurs că imaginea umană, nu numai cea din tablouri, de pe scenă sau de pe podiumul prezentărilor de modă, dar şi cea de pe stradă, trebuie văzută, descifrată şi cîntărită cu aceeaşi măsură ca şi opera de artă cea mai vestită. 

De atunci am dat importanţa cuvenită „imaginii umane“, care, după prima piele dată de Dumnezeu, formează o „a doua piele“, creată de om pentru a se înfăţişa semenilor şi a le vorbi fără cuvinte. De aceea i-am dat un loc însemnat în istoria artelor vizuale, la începutul schimbărilor care marchează trecerea de la un stil la altul, de pildă de la gotic la Renaştere sau de la modernism la postmodernism. Anul acesta s-au împlinit 50 ani de cînd am ţinut la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti primul curs despre costum, pe care continui să-l explorez şi să-l interpretez şi azi cu aceeaşi plăcere ca la început. 

Această „a doua piele“ despre care vorbiţi este un produs al civilizaţiei, frumosul în perspectivă fenomenologică, poţi face chiar abstracţie de cel ce o îmbracă, fiindcă prin formă, materialele compoziţiei, percepţia vizual-tactilă ori conotaţia simbolică subzistă ca atare, obiect prin sine livrat contemplării. Unic însă în prezenţa personajului implicat, conferindu-i identitate expresivă. 

Vă referiţi la costumele care formează colecţia mea? E adevărat că pe manechine ele apar doar ca un înveliş fără figură. Eliberate de personalitatea umană, de expresia feţei care în realitate e prima care atrage atenţia, costumele pot fi mai lesne analizate cu aceleaşi mijloace ca şi picturile şi sculpturile din muzee. Orice imagine umană este alcătuită din desen, care trasează contururi, delimitează dimensiuni şi proporţii, din

care modelează silueta la fel ca pe o sculptură şi, prin înfruntarea albului şi negrului, creează efecte dramatice, din

, care impresionează cel mai direct pe privitori, stîrnind senzaţii şi sentimente, pe cînd

veşmintelor acţionează asupra simţurilor, fie direct, ca pipăitul, fie de la distanţă, ca văzul sau auzul, dar antrenînd întotdeauna toate simţurile.

În faţa unui manechin imobil, vizitatorul colecţiei poate fi mai uşor atras să se concentreze asupra acestor mijloace de expresie artistică şi poate fi iniţiat, fără să-şi dea prea bine seama, în comunicarea cu orice imagine. În viteza cu care trăim acum, accesînd cu nerăbdare adresele computerului sau ale tabletei, schimbînd posturile televizorului, tineretul nu mai ştie ce e meditaţia asupra unui mesaj pe care creatorul lui l-a compus prin concentrarea întregii lui fiinţe timp îndelungat şi care cere timp şi concentrare pentru a fi primit în dar. 

De fapt, e vorba de o păcăleală: la o expoziţie de haine orice vizitator intră relaxat, fără crisparea în faţa artei moderne pe care nu ştie dacă o va pricepe, apoi ascultă poveştile mele mai în glumă, mai în serios, şi se pomeneşte asimilînd teoriile fundamentale asupra artelor – care pot fi găsite în cartea

După ce am predat o viaţă întreagă doar studenţilor, viitori creatori, m-am gîndit la formarea publicului receptor şi am scris cărţi pentru şcoala generală – de care nu scapă nimeni –, cum e cea de educaţie artistică pentru clasa a XI-a, care are ca scop tocmai antrenarea concentrării cu toată fiinţa asupra imaginii vizuale. 

Prin cercetările aplicate iniţiaţi o şcoală sui generis, un laborator-atelier, al cunoaşterii şi empatiei, în respectul valorilor, chiar şi sub formă de loisir, spiritul ludic făcînd parte din ecuaţie… 

Colecţia mea e atrăgătoare prin piesele autentice, care au fiecare povestea lor. Eu nu sînt un colecţionar obişnuit, care cumpără ieftin şi vinde scump, ci lucrez doar de plăcere. La început am alcătuit primele ansambluri ca exemple de compoziţie, ca material didactic, cu ce aveam în casă şi am găsit pe la rude şi prieteni. Au fost apoi prinşi în joacă prietenii prietenilor, care au descoperit şi continuă să-mi aducă obiecte vechi, pentru care nu mai au loc, oferindu-mi-le cu aceleaşi cuvinte: „Copiii mei aruncă tot, eu nu mă îndur…“. Şi cum de obicei nu se ştie decît provenienţa de la bunica sau bunicul, fiecare dar este o provocare, iar studierea piesei din punct de vedere al stilului epocii, al atmosferei culturale şi al modei în care se înscrie mă pasionează ca un mic roman poliţist, în a cărui desfăşurare îi invit şi pe studenţi sau pe vizitatori să mă urmeze. Partea a doua a jocului este plasarea costumului, a pălăriei sau a pantofilor într-un ansamblu armonios, apoi aşezarea lui în expunere la locul cuvenit, ca să se potrivească forma şi culoarea cu ce e în jur. 

Pentru a demonstra evoluţia imaginii umane de la 1850 (de cînd datează cele mai vechi piese din colecţie) şi pînă azi, odată cu suita stilurilor care s-au succedat, am recreat în jurul fiecărui grup de manechine ambientul de epocă, prin piese de mobilier, oglinzi, lămpi etc. Este ceea ce numesc „a treia piele“, alcătuită din obiectele uzuale ale căminului, care te face să te simţi ocrotit, „acasă“. 

Asamblarea este de fiecare dată o compoziţie inedită, fie că e vorba de asortarea hainelor între ele sau de cea a omului cu mediul său. Aici s-ar potrivi termenul „instalaţie“ din arta modernă. 

Asta am încercat să arăt şi în expoziţia de la Teatrul Naţional, „Pledoarie pentru pălărie“, unde ceea ce acoperă capul apărea în fiecare epocă integrat unui ansamblu vestimentar coerent, privit ca un exponent al mentalităţii, al culturii şi gustului, dar şi al relaţiilor sociale şi al prejudecăţilor vremii. În încheiere, criza actuală era ilustrată prin bonetele tricotate cu care bărbaţii şi femeile s-au ferit de frig în iarna trecută şi care, prin comparaţie cu trecutul, îşi revelau modestia şi lipsa de imaginaţie. 

Educaţie artistică obligatorie 

Elementul originar se pierde în negura vremii, îl reconstituim din fragmente disparate, speculate indefinit, în vreme ce kitsch-ul dobîndeşte cu timpul valoare, se înscrie în circuitul modei ca şi în teatrul experimental. Decoruri din reciclabile, costume confecţionate din sticle de plastic sau deşeurile societăţii de consum, de pildă, perisabilul îmbrăcînd personaje arhetipale într-o mizanscenă a derizoriului autodistructiv. 

Trăim o vreme în care kitsch-ul domneşte oficial în imaginea umană, pe toate straturile ei, inclusiv pielea cu care ne naştem şi care este acoperită de tatuaje, machiaje şi picturi care au ajuns şi o joacă pentru copii. În trecut, vîrfurile societăţii, regii şi reginele, apoi actorii de pe scene, erau îmbrăcaţi, coafaţi şi potriviţi pînă în cele mai mici detalii de creatori profesionişti, regina Marie Antoinette – de Rose Bertin, curtea Franţei sub Napoleon al III-lea – de Worth etc. Astăzi această compoziţie expresivă, atît de importantă pentru locul fiecărui om în colectivitatea sa, este lăsată la voia întîmplării, practicată de fiecare om pe propria persoană, de nepricepuţi, rareori de talentaţi, în cel mai bun caz ca o artă de amatori. Oamenii obişnuiţi îşi cumpără azi o haină, mîine un pantalon, doar la nuntă o ţinută întreagă de-a gata. Moda era înainte lansată de reviste sau văzută pe scenă sau în filme, iar lumea o urma în turmă. De cînd comunicarea instantanee prin telefoane şi Internet a cuprins tot globul, şi imaginea umană s-a uniformizat – costum clasic la slujbă, în activităţi oficiale, blugi şi tricou ca ţinută relaxată. 

Noii paşi făcuţi de omenire pe calea democratizării au şters – aparent – deosebirile de clasă, altădată atît de drastic afişate prin costum. Adresîndu-se cumpărătorilor de rînd, neiniţiaţi în artele vizuale, producătorii au lansat pe piaţă noutatea cea mai accesibilă, „dezasortarea“, asamblarea unor piese cît mai disparate. Efectul este dezastruos, de zgomot în loc de melodie. Noroc că, aşa cum spunea Cocteau, „moda este ceea ce se demodează“ şi sper să apuc să văd sfîrşitul celei actuale. Ce e de făcut? Mă mir mereu (mai ales în jalbele pe care le trimit de cîte ori se schimbă conducerea Ministerului Învăţămîntului) cum de nu se extinde educaţia artistică vizuală în domeniul imaginii umane, ceea ce i-ar interesa fără îndoială pe toţi elevii, nu numai pe olimpici, făcîndu-i mai atrăgători. 

Se publică multe ghiduri de manipulare despre cum să te îmbraci pentru a avea succes la interviuri, în afaceri, în amor, toate cu reţete infailibile, dar fără explicaţii, fără intenţia de a dezvolta discernămîntul şi personalitatea cititorului. Singura soluţie rămîne numai educaţia artistică obligatorie. 

În viziunea dvs., tema costumului e, într-o pregnantă abordare antropologică, un generos motiv pentru sondarea ansamblului mijloacelor de comunicare interumane. Pentru că a pune întrebări fundamentale constituie deja un privilegiu, privilegiul descoperirii. Pregătiţi noi expoziţii/lucrări? 

Viitoarea expoziţie va fi a 20-a, cifră rotundă. Fiecare din expunerile trecute a avut altă temă, legată de spaţiul-gazdă, evocări ale curţii regale la Muzeul Naţional de Artă, la Palatul Cotroceni sau la Peleş, a vieţii Capitalei la Muzeul de Istorie sau reprezentative pentru specificul nostru naţional la Veneţia sau Budapesta. Următoarea expoziţie se va numi „Nunţi şi botezuri bucureştene“. 

Colecţia a ajuns, de fapt, un muzeu în toată puterea cuvîntului, găzduit în adăpostul antiatomic al Universităţii particulare de studii economice ARTIFEX, printr-o dragoste de artă ieşită din comun a celor care conduc instituţia. De altfel, şi sălile de clasă, şi coridoarele sînt împodobite cu picturi de Viorel Mărgineanu, revărsări de culoare şi optimism. În cele cinci săli ale buncărului, în care stilurile şi modele sînt evocate în ordine cronologică, se încrucişează şi se împletesc, de fapt, multe drumuri pe care vizitatorul este invitat să le parcurgă pe rînd, urmărind cîte o poveste, ca de pildă, „Portul popular din sat la curtea regală şi înapoi“, „El şi ea către unisex“, „Eternele dantele“ şi aşa mai departe. Sper ca din fiecare drum să iasă, cîndva, şi cîte o carte.

a consemnat Valentin DUMITRESCU  

Mai multe