Imaginea mea (şi a ta) pe stradă

26 octombrie 2016   Societate

Povestea cu „Haina face pe om“ este, în general, în continuare valabilă. Cel puțin în anumite situații, atunci cînd trebuie să „faci față“ unei situații oficiale, de care, uneori, poate depinde chiar cariera ta, e de înțeles. Într un mod asemănător stau lucrurile atunci cînd te duci la vreo întîlnire amoroasă, unde crezi că ai o miză importantă. Cum se aplică povestea asta în celelalte – multe – momente în care nu te îmbraci „pe viață și pe moarte“? Cum te gestionezi, cum îți gestionezi imaginea?

Primul răspuns care ne vine în minte e, desigur, că nu contează. În situații casual, în care te simți confortabil sau nu ești, neapărat, în reprezentare, ce contează cum te îmbraci? Poți fi liniștit tu însuți, ai spune, la o primă vedere. Dacă, să zicem, în ziua respectivă nu faci altceva decît să îndeplinești tot soiul de sarcini anoste, precum cumpărături, facturi, impozite, reparații, ce importanță are cum te îmbraci? Doamnele de cartier în halate de molton tip spital, tîrșindu-și papucii pînă la magazinul din colț, de unde-și iau repede apă, bere, salam și țigări, nu sînt doar o plăsmuire a imaginațiilor morbide. Ele există, în continuare. Ca și domnii în maieuri fără mîneci care fac același lucru. La polul opus, fetele zise de mall, impecabile și (sau mai ales) atunci cînd se duc la un shopping aparent minor: de pildă, la farmacia din mall, ca să ia un supliment alimentar și un tonic. Ele sînt perfect machia-te, ca niște măști drăgălașe: fețele lor par ferite pe veci de intemperii, riduri, pete, roșeți ori alte impurități. Cu un păr strălucitor, ca-n reclame. Și cu un trup sub limita de greutate corectă. Cînd cumpără în fața ta, la farmacie, te simți, pe lîngă ele, din altă specie: ele fac parte dintr-un soi de suprafeminitate, la care nu doar că nu crezi că poți ajunge, dar și simți că nu vrei (deși ai admirat-o, la alte vîrste, pe Barbie, ba chiar îi citeai copilului tău din micile – și foarte pozitivele – ei întîmplări moralizatoare).

Între cele două categorii extreme există o plajă destul de largă de opinii, combinații și improvizații. E o categorie de oameni, nu atît de Barbie precum fetele de la mall, ci pur și simplu dornici de reprezentare. Pentru ei, cum scot piciorul din casă, e musai să-și creeze un look impecabil, care să-i lase fără cuvinte pe cei din jurul lor. Împingînd raționamentul spre extrem, aș putea spune că e vorba de un soi de apărare prin ostentație. Ești atît de vizibil încît poți fi invizibil sub platoșa ostentației tale… Cînd mergi cu metroul, de pildă, mai ales dacă ești o persoană de sex feminin și ești îmbrăcată îngrijit și atrăgător, da, privirile se-ndreaptă către tine. Și, dacă ești tipul ăsta de persoană, baia de admirație îți face bine, nu o iei ca pe un asalt cu tentă de hărțuire, ci precum o perpetuă recunoaștere a calităților tale. Mergi mîndră și semeață printre semenii tăi, uneori șocîndu-i chiar cu nonconformismul ținutei, dar fericită cu tine însăți.

Dacă, însă, nu faci parte din această categorie, lucrurile sînt un pic mai complicate. Cînd ieși pe stradă în scopuri mici, concrete și de rutină, îți propui să fii invizibil. Să te poți gîndi pe-ndelete la ale tale, amestecîndu-te în mulțime. Dacă ești timid, cu atît mai mult: n-om fi noi chiar în Manhattan, dar și pe trecerea de pietoni de pe George Enescu, la intersecția cu Magheru, se adună destul omenet. Și acolo, în ce mă privește, fac proba pierderii în mulțime. Dacă trec pe acolo fără să se uite nimeni la mine în mod special, e OK: am reușit să fiu un om mic și neutru, care poate ieși în lumea mare fără să plece din lumea lui.

Din cînd în cînd, însă, armonia poate fi distorsionată de cîte cineva relativ apropiat cu care te întîlnești, întîmplător, și care ți vrea mai mult decît binele. Te salută, cu bucuria revederii, te observă, te întreabă dacă ești bine (întrebare detestabilă, care, pe mine, una, mă face să mă gîndesc unde nu sînt bine, de fapt). Apoi începe să-ți spună cît de bine îți stă părul, dar… Dar dacă i-ai mai face ceva… Cît de frumoasă e bluza ta, dar, dacă ai mai asorta-o cu nu știu ce…

O asemenea întîlnire nici măcar de gradul trei n-ar trebui, de fapt, să te afecteze prea mult. Ar trebui să n-o bagi în seamă și să-ți continui traseul, imaginar sau real, la fel de adîncit în gîndurile tale, uitînd-o instantaneu. În cele mai multe cazuri, cei mai mulți dintre noi nu sîntem atît de Zen și o atare întîlnire ne scoate de sub platoșa invizibilului și ne face, chiar fără să vrem, să ne punem întrebări.

De asta, cum ziceam, poate fi o întreagă poveste cum te îmbraci și ce imagine îți construiești cînd ieși pe stradă să faci treburi mici. Soluția e, desigur, să fii decent (să fii curat, să nu fii jerpelit – desigur, exagerez) și să nu te atingă comentariile nesărate. Așa, fie în ostentație, fie, din contra, în anonimat, îți vei putea continua – speri – armonios periplul interior și exterior.

Mai multe