Ieșirea din bulă
Sînt varză. Am impresia că știu pe ce lume trăiesc, că-mi conștientizez bine doza de prostie, neputințele, ba chiar limitele de înțelegere și acceptare. Știu pe naiba. De o bucată bună de vreme mă mișc pe traseul ăsta fix al meu, cu garduri de o parte și de alta, ca tramvaiul 41. Două-trei stații de metrou prin centrul orașului, cîteva cîrciumi cu prietenii, citit și uitat mult la televizor, știri înghițite cu linguroiul, cu polonicul, cu hîrdăul de cele mai multe ori, plimbări prin zone cu case încă frumoase ale Bucureștiului, Netflix, avocado și ouă fierte moi. Poșate, pardon. O ieșire întîmplătoare printr-un cartier necunoscut – o adevărată excursie exotică. O ieșire cu trenul șase ore dus, șase întors pe o distanță de numai două sute și ceva de kilometri – uimiri și tristeți apăsătoare.
Prima întîlnire a fost chiar pe peron, unde mi-am pus rucsacul la picioare și mi-am aprins o țigară. Pe o bancă, alături, o bătrînă se uită lung la mine. Biata de ea, arată făcută din bucăți. E rufoasă, cu niște fuste lungi, o haină bărbătească pe ea, în cap basma. Îmi întinde niște bilete de tren: „Ia vezi, mamă, ce scrie acolo?“ Are fața adînc brăzdată de riduri în toate direcțiile. Greu de imaginat așa haos pe chipul cuiva. Ai, de regulă, liniile orizontale pe frunte, laba gîștii, verticalele dintre sprîncene, naso-labialele adînci, raza de riduri, ca un soare, din jurul buzelor. Fața ei era ca un meteorit explodat. Mă uit pe bilet. „Mergeți la Bacău, nu?“, îi zic. „Da-da“, face, și i se lumineaza fața aia devastată de un desenator nepriceput. „Păi“, zic, „trebuie să vă duceți la linia 8, vedeți“, zic, și-i arăt biletul. „Nu știu carte“, zice, și mie îmi vine să-mi dau un pumn în cap. Evident că nu știe și nu va ști să citească nici nenorocita asta de linie 8, iar ea stă greșit, la 6. „Vă duc eu“, zic, îmi culeg rucsacul și-i iau sacoșa de lîngă ea – o paporniță veștedă de la Lidl plină cu te miri ce, al naibii de grea. Îmi zîmbește cu niște dinți care arată exact ca niște cocoloașe de mămăligă. O las la 8. „Trenul vine în juma’ de oră“, îi zic, „succes“, îi zic, și fug la linia mea. Sper c-a reușit să ajungă cu bine.
La coborîre, după șase ore chinuitoare și peisaje dezolante ale țării mele… Aici o să mă opresc puțin. Țara asta arată descleiată. Ruptă și împrăștiată anapoda între gări afumate, cîmpuri neîngrijite și miriști care ard. Locurile de joncțiune între localități și no man’s land-urile sînt pline de gunoaie. Șanțurile, pline de gunoaie. Dintr-o mică gară, cu acoperișul într-o rînă, rămîn în cap cu imaginea unei impiegate micuțe care poartă o vestă portocaliu-fosforescent care-i ajunge undeva sub genunchi. În geamurile murdare ale gării sînt mușcate înflorite. Blocuri mizere lîngă șinele de tren, mai încolo pasc niște oi. „Cum o fi să stai aici?“, zic eu, dintr-un tren mizerabil, într-o țară desfundată, mă desprind de mine și mă văd ghemuită pe scaunele astea tocite și dubios pătate, mă văd din ce în ce mai mică, de sus, pînă mă fac ca un vîrf de ac.
La coborîre, după șase ore chinuitoare, două femei în vîrstă se canonesc să coboare scările spre pasajul mizerabil care ne scoate pe toți în fața gării. Au niște trollere evident grele și nimeni, absolut nimeni nu se gîndește să le ajute. În jur sînt tipi în putere cu un aer absent de hipopotami. Absolut toți. Îmi pun rucsacul în spate și le cobor eu valizele. Dumnezeule, ce-or căra oamenii ăstia? Strîng din dinți și cobor. Mi-au ieșit brațele din umeri, mă tem că, odată lepădate valizele, or să mi se tîrască mîinile pe jos ca la cimpanzei. Cele două bătrîne sînt și ele vraiște. Cum or călători, cum or trăi? De ce naiba trebuie să arate atît de muncite și senine în nefericirea lor? Îmi vine să le scutur, să le îmbrățișez, să le plîng pe umăr într-un acces isteric de tandrețe. Ele sînt cool, îmi mulțumesc și mă uită în următoarea secundă.
„Ia te uită“, îmi zic, „ești profetul ăla bun din toate cărțile sfinte, cu blugi, bocanci și cercel în nas, un metru șaișunu de zgîrciuri și oase care s-au topit de cum a ieșit din Canaanul lui în lumea de afară. Zeii tăi, El, Baal, Yam și Anat, au rămas prin Piața Romană, iar în fața ta șuieră viața reală.“ Care e teribil de nasoală.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.