Ziua care a schimbat totul

15 septembrie 2011   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Acum zece ani, în 2001, ziua de 11 septembrie a picat într-o marţi. În acea vreme, Dilema pleca spre tipar în zilele de miercuri – şi apărea pe piaţă vinerea. Drept care – deşi îmi predasem din timp povestea săptămînală –, în noaptea de marţi spre miercuri, în freamătul situaţiei create prin căderea Turnurilor Gemene, mă furnicau vîrfurile degetelor şi l-am sunat pe Mircea Vasilescu. Era bine trecut de miezul nopţii şi – ghinion – omul îşi închisese telefonul (probabil privea la televizor şi se crucea şi el). Am sunat-o atunci pe Lena Boiangiu. A răspuns la al treilea cîntecel de sonerie. „Lena, aş vrea să schimb textul de săptămîna asta şi să dau ceva legat de America.“ „Numai dacă – mi-a zis ea – îl aduci mîine, la prima oră.“ Drept care am scris ceva, iar a doua zi de dimineaţă am mers cu discheta (acum zece ani revista se aduna din dischete!) la redacţie şi am băgat textul în cuprinsul Dilemei ce urma să apară pe 14 septembrie (în acel Visul lui Machiavelli pe care-l vedeţi mai jos am dedicat respectivul text jurnalistului Stelian Ţurlea, de la Media Pro, cel care în seara de 11 septembrie 2001 m-a invitat la PRO TV pentru o analiză la cald – moderată de Cristi Tabără – a atentatului de pomină). Mi-aduc aminte cum, în acea seară, pe fluxul de ştiri internaţionale veneau tot felul de variante: ba că e vorba despre Al-Qaeda; ba că e vorba despre nişte generali sovietici; ba că ar fi vorba despre nu mai ştiu ce brigăzi roşii din Japonia, care au revendicat şi ele atentatul în primele ore. 

Între timp ne-am lămurit. Chiar a fost Al-Qaeda. Şi chiar a fost o lovitură de maeştri ai crimei. Acum, la zece ani distanţă, e uşor să fim raţionali. Atunci, eram doar oripilaţi. Teza lui Huntington privind ciocnirea civilizaţiilor parcă se materializa sub ochii noştri. America – niciodată lovită la ea acasă în două războaie mondiale – fusese pocnită între ochi, pe propriul pămînt. O mînă de oameni, trăind – simbolic spus – în grote, intraseră cu avioane în clădirile-simbol ale superputerii mondiale, în Pentagon şi în Turnuri. Cîteva cutter-e (în valoare de nici 10 dolari), precum cele pe care oricare dintre noi le rătăceşte pe birou, au doborît nu doar patru avioane de zeci de milioane de dolari, ci şi legenda unei lumi în care căderea comunismului scotea la iveală un orizont deschis doar democraţiei liberale. Un recent editorial din The Economist fixează cîteva din datele concrete ale acestor ultimi zece ani: invadarea Afganistanului (2001) şi a Irakului (2003) au costat, pînă mai ieri, viaţa a aproape 6000 de soldaţi americani şi altele, multe, ale unor soldaţi aliaţi; cca 137.000 de civili şi-au pierdut viaţa în Afganistan, Irak & Pakistan; conflictele au creat 7,8 milioane de refugiaţi, iar întregul cost al operaţiunii a fost, numai pentru SUA, de aproape 4000 de miliarde de dolari. Nu numai America, ci şi noi toţi ne-am pierdut ceva din inocenţa în iluzia căreia pe 10 septembrie 2001 încă ne mai legănam. Bin Laden, criminalul-şef, a plătit tardiv scadenţa, în mai a.c.; dar ceva mai profund decît propria sa viaţă bicisnică tot a rămas şi dăinuie: controalele la vămile aeriene; pungile de plastic în care trebuie să-ţi bagi parfumul din trusa de bărbierit la urcarea în avion; văduvele morţii cu caftan şi centură de explozibil ce au aruncat în aer curse din Rusia; site-urile de Internet care colcăie de mînie şi de ameninţări cu Armagedonul; şcolile urii ce proliferează în colţuri ale lumii arabe, învăţînd puştani de 15 ani ce bine şi frumos e să mori pentru Allah; nebunia unor radicali creştini – gen Breivik – care vor ochi pentru ochi şi-şi masacrează conaţionali ca-ntr-un joc video turbat – toate acestea reprezintă, de fapt, victoria parşivă a lui Bin Laden.

 România n-a fost lovită în acel 11 septembrie. Dar tot nu ne putem sustrage nebuniei generale. Lumea occidentală – din care, da, facem parte, oricît ne-am chinui să demonstrăm contrariul – nu mai are nici curajul şi nici semeţia de acum zece ani. Chiar şi noi – după soldaţii români morţi în Afganistan sau după muncitorii români morţi în trenul madrilen – privim cu circumspecţie la un arab ce se întîmplă să stea pe scaunul proxim al avionului – de parcă nu l-ai vrea acolo, de parcă ar fi pisica neagră. Şi probabil că el simte acest lucru – şi ceva din unda chimică a respingerii noastre se traduce în respingerea noastră de către el. Bin Laden asta şi dorea. 

11 septembrie, acum zece ani, ne-a însămînţat pe toţi cu cîte un grăunte de teamă şi suspiciune. Turnuri se vor mai ridica în Manhattan, vor mai fi războaie şi păci, vom mai rîde şi vom mai plînge. Viaţa merge mai departe – dar undeva, în străfundurile ei, acel grăunte rezistă şi ne anesteziază, ca un zaţ al lumii care eram cu o zi mai-nainte de ziua care a schimbat totul.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.

Mai multe