Vrem o ţară ca afară – cu cine?
V-am tot vorbit despre bucătăria românească din trecut, şi dat mi-a fost, în această săptămînă, să şi „trăiesc“ această „tradiţie culinară“, ajunsă pe meleaguri vîlcene şi pierdută, mai apoi, pe Valea Oltului. Experienţele culinare m-au trimis inevitabil către întrebarea cu cine facem schimbarea şi cum facem această modernizare atît de hulită, dar atît de necesară. Eşti proaspăt „milionar“, asta după muncă grea prin Italia sau Germania, te întorci acasă cu gînd să-ţi ridici aici o afacere aşa cum ai văzut pe acolo. Restauraţia ţi se pare cea mai profitabilă, mai ales în zona de munte, unde ar fi cam de toate: turişti şi clienţi, produse alimentare gustoase şi proaspete, ţărani care să ţi le vîndă la preţ scăzut, mînă de lucru îndestulătoare şi mai mult decît ieftină.
Restaurantele prin care am intrat puteau primi cu brio zece stele, iar la toaletă puteai să şi dormi, cum ziceau caţavencii odată. Dar… Clădirea, chiar dacă reprezintă un avantaj, nu înseamnă totul şi nu face atmosfera pe de-a-ntregul. Ea trebuie populată – cu cei rămaşi acasă, fără doar şi poate… Aşa că… de la Vîlcea pînă la Turnu se fumează mult, apăsat, fără inhibiţii. Să nu te pună sfîntul să ceri un loc pentru nefumători, că: „Bineînţeles că avem şi locuri pentru nefumători. Da’ nu vă sfătuiesc să staţi acolo. Că e lîngă toaletă. Ş-apoi, mai e şi neîncălzit. Că ştiţi, nu-l foloseşte nimeni... De ce nu staţi aci la căldurică?“ Acolo unde există locuri pentru nefumători, odată ieşit din oraş, nu prea mai afli astfel de „privilegii“. Mai apoi, n-am înţeles în ruptul capului de ce localurile astea au plasme cît un perete, din care urlă şi se zbînţuie fără oprire fete mai mult dezbrăcate. De exemplu, pe Valea Oltului, la ceas de seară, cînd călătorul ostenit intră să îmbuce ceva, să-şi tragă sufletul şi să plece mai departe, e asurzit de başi şi orbit de atîtea funduri. Nu-i chip să te înţelegi cu vecinul.
Şi-apoi, oamenii, oamenii acestor restaurante – chelnerii, adică – ne-au primit cu „Ce mai vor şi ăştia?!“ şoptit aşa, printre dinţi. Nu cred că mai există o şcoală de restauraţie pe meleaguri româneşti. Că distruserăm cam tot, convinşi că ne pricepem, convinşi că le ştim pe toate. Aşa că Veta din vecini, şi nepotu’ Gigi se făcură chelneri. Nici unul, nici altul cu chef de muncă, sperînd cu disperare că va da peste ei un unchi mai cu pile şi le va da o slujbă de Doamne-ajută pe la Primăria locală. Să fie acolo ceva la stat, să nu încaseze mare lucru la salariu, da’ nici să nu se dea în vînt după muncă. Sau, cine mai ştie, vor pleca, la fel ca toţi ceilalţi, pe meleagurile făgăduinţei, fără să ştie că-i aşteaptă munca. Cu astfel de visuri în cap, eforturile lor de a-şi face meseria sînt minime: fără zîmbete, fără disponibilitate, fără politeţe. Chelnerii mi s-au părut fleşcăiţi şi nefericiţi, iritaţi de-a binelea că am ales restaurantul patronului lor.
Cît despre mîncare, mîncarea aia românească, „tradiţională“, gustoasă, asezonată, parfumată, delicioasă... Visuri de mult apuse... Cînd te afli la poalele muntelui, cum e, de pildă, „Perla Oltului“, n-ai cum să nu foloseşti potenţialul zonei. Sau aşa vreau eu să cred, umblînd cu disperare printre tarabele de la Căciulata, în căutarea unui magazin local cu pîine, brînză, urdă, caşcaval şi alte produse locale, găsind doar sute şi mii şi milioane de chinezerii, de parcă dragonul roşu a invadat toată România. Or, la restaurantul cu pricina, cu asta voiam să-mi astîmpăr foamea, că doar muntele din jur era destul de populat cu vaci şi oi. Dar aş! Mai degrabă găseşti somon la grătar, lasagna sau tagliolini, decît brînză sau smîntînă cu mămăliguţă. Ceea ce primirăm fu peste orice aşteptare... o ciorbă de burtă fără gust, la care plătirăm separat smîntîna Danone, aruncată din borcan într-o cană, şi ardeiul, o supă din pui congelat, băltind în grăsime, cu pieliţa plutind dizgraţios printre pătrunjelul excesiv şi... specialitatea casei: piept de pui umplut cu caşcaval, semănînd mai degrabă cu o gogoaşă înfuriată, aruncată peste o grămadă de cartofi. Îngheţate şi dezgheţate, iarăşi îngheţate şi iarăşi dezgheţate, produsele nu mai păstrau nici o idee de gust. Cît despre vin... Păi, cînd a scos domnu’ chelner un bidon de 5 litri – ştiţi, din ăla de apă –, zoios şi cam ponosit de la atîta refolosire, şi ţi-a turnat apoi în pahar... s-a dus cheful, chiar dacă vinul era bun... Estetica privirii, arome şi parfumuri... Aiureli de oameni flămînzi... Cam acelaşi lucru păţirăm şi la Vîlcea, şi la Hurezi, sub privirile frustrate ale românilor neîmpliniţi, nefericiţi de meseriile în care eşuaseră, înjurîndu-şi printre dinţi patronii care avuseseră mai mult noroc decît ei.
Vrem o ţară ca afară, tot spunem şi cerem cu insistenţă, dar cu cine? Se poate, oare, fără şcoală, fără profesie, fără pasiune, fără muncă, doar aşa, visînd?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.