Voturi şi speranţe în umbra Piramidelor

Istoria s-a scris sub ochii noştri în Egiptul acestor luni, ca parte a unei tranziţii care – noi, în Estul Europei, o ştim – e mereu mai lungă decît se credea iniţial. Vreme de 30 de ani (din octombrie 1981), acest stat a fost condus, cu mînă de fier, de preşedintele Hosni Mubarak. Cînd, pe 11 februarie 2011, Mubarak demisiona sub presiunea unei revoluţii ce a aprins patimi vechi şi aspiraţii noi, ţara a intrat într-un proces electoral îndelungat. Între noiembrie 2011 şi martie a.c. au avut loc alegerile pentru Adunarea Populară (un fel de Cameră a Deputaţilor) şi pentru Şura, camera superioară a Parlamentului. Partidul Libertăţii şi Dreptăţii (al Fraţilor Musulmani) a obţinut peste 40% din voturi, urmat de un alt partid islamist (Al-Nour, al curentului salafist), care a luat şi el peste 20% – aşadar, cca 65% din noul Parlament egiptean este alcătuit din reprezentanţi ai islamului politic.

În aceste condiţii, recentele alegeri prezidenţiale au avut o miză crescută: pe de o parte, ele erau menite să contureze peisajul politic al ţării pentru următorii ani, fie prin întărirea controlului islamiştilor asupra instituţiilor statului, fie prin echilibrarea acestuia printr-o coabitare între un parlament islamist şi un preşedinte reprezentant al laicilor; apoi, aceste alegeri au fost un eveniment inedit în Egipt – primele alegeri prezidenţiale desfăşurate liber, cu o autentică competiţie, cu dezbateri televizate, cu polemici ascuţite şi cu o campanie desfăşurată de fiecare dintre (mulţii) candidaţi.

În ziua de 23 mai a.c., 52 de milioane de cetăţeni cu drept de vot (din cele 82 de milioane de locuitori) au fost aşteptaţi la urne. În ciuda faptului că alegerile pentru noul preşedinte au acaparat media locale şi deşi Consiliul Suprem al Forţelor Armate (care a condus ţara după înlăturarea lui Mubarak) a sfătuit oamenii să-şi exercite dreptul electoral, prezenţa efectivă la vot a fost relativ mică: doar 41%. Egiptenii şi-au dat seama că primul tur nu va clarifica nimic şi că doar cel de-al doilea, din 16-17 iunie a.c., va fi decisiv. În cursă, în prima rundă, au fost înscrişi 13 candidaţi. În cele din urmă, pe locul 2 (cu 24%) s-a clasat candidatul Ahmed Şafiq – fost pilot al forţelor aeriene egiptene şi fost ministru al epocii Mubarak; iar pe primul loc (cu 25%) – candidatul susţinut de reţeaua Fraţilor Musulmani, inginerul Mohamed Morsi.

La ora la care scriu, finalistul Morsi pare a se fi detaşat în cîştigător. Cum se ştie, revoluţiile şi eliberarea au preţul lor. În cazul Egiptului, preţul libertăţii a fost scăderea economică. Noul preşedinte are, aşadar, 1) sarcina de a gestiona reconstrucţia economică a ţării după aproape doi ani de regres şi după ce delapidarea proprietăţii de stat a început în spatele scenei. De la o creştere de 5% în 2010, Egiptul de azi este la minus în privinţa PIB-ului. Rezervele valutare ale ţării sînt reduse la 2/3 din ce erau înainte de revoluţie, inflaţia este în jur de 12%, turismul – sursă importantă de venit pentru bugetul statului – s-a redus cu o treime faţă de ce era în 2010, iar deficitul bugetar a ajuns la 10% din PIB. Cel puţin acest deficit ar putea fi diminuat – cu condiţia ca viitorul guvern să aibă curajul de a stopa subvenţiile pentru energie care se acordă (de decenii) populaţiei. Dar acest lucru nu e simplu de făcut, într-o ţară în care 40% din populaţie trăieşte, statistic vorbind, sub pragul sărăciei. Apoi, 2) o altă sarcină în faţa noului preşedinte va fi să-şi regleze relaţiile cu armata. În mod tradiţional, după 1952 armata egipteană a avut pretenţia (ca şi în Turcia, pînă nu demult) că este garanta ordinii în ţară. Vreme de 60 de ani, ea şi-a dezvoltat o întreagă reţea – de afaceri, de influenţă etc. – în societatea egipteană, la care se adaugă o birocraţie militară alcătuită din aproximativ 6 milioane de cetăţeni. Deocamdată, noua Constituţie a statului egiptean nu e încă adoptată; astfel încît nu se ştie ce rol şi ce pondere va avea preşedintele în noul sistem. Oricum, el va trebui să fie un arbitru eficient între pătura militară a societăţii şi cea civilă, precum şi între islamişti şi laici, între musulmani şi creştini ş.a.m.d. Cum se vede, o sarcină nu tocmai uşoară. Şi, nu în ultimul rînd – 3), noul preşedinte va trebui să dea semnale ferme, previzibile şi calme inclusiv în privinţa politicii externe a Egiptului. Pilonul stabilităţii fragile din Orientul Mijlociu, atîta cîtă este ea în momentul de faţă, e sistemul de tratate (din 1978-’79) dintre Egipt şi Israel. Să sperăm că noul preşedinte egiptean nu va face paşi înapoi nici din acest punct de vedere. 

(fragment din volumul Lumina nu vine mereu de la Răsărit. România, Occidentul şi lumea arabă, în pregătire la Editura Curtea Veche). 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.