Viitorul Holocaust: femei violate sau nenăscute

Ooh!, voi, cititoare & cititori, cu Cerul şi cu Pămîntul vă rog să-mi fiţi martori aici la una dintre cele mai teribile poveşti pe care le-am trăit în ultima vreme! Numai ce stăteam eu aşa, la masa de scris, într-o dimineaţă, fără poftă şi fără idei. Cu ochii pe pereţi, arar duceam la gură cana cu ceai şi înotam împiedicat prin propriile-mi gînduri – cînd, deodată, doar ce văd întrupîndu-se, din aburul ceaiului, o ultrafrumoasă creatură! Ca prin vis, prindea chip sub privirile mele; de frumuşissimă ce era, mai că-mi tremurau degetele pe tastele laptopului!

O cunoşteam, desigur; dar de fiecare dată cînd o văd tot rămîn înmărmurit: e o încîntătoare djină, care mă vizitează cam o dată pe an, v-am mai povestit şi-altădată. Despre ea, trei lucruri doar vă reamintesc (nu de alta, dar dacă beţi ceaiul corect, s-ar putea să aveţi o surpriză, la rîndu-vă): unu, că djina aduce cu Monica Belluci, Marilyn Monroe şi Sophia Loren în ce au ele mai frumos; doi, că temperatura ceaiului trebuie să fie de fix 72,7 ºC pentru ca apariţia să reuşească; şi trei, că djina poartă o incredibil de săritoare-n ochi jartieră roşie pe pulpiţa-i stîngă.

Doar că – ce să vezi! De data asta, jartiera de pe picioru-i era neagră!

I-am dat salamalecum-urile de rigoare şi am grăit: „Dragă djină, îţi mulţumesc, tot ce mi-ai prevestit tu în ianuarie trecut s-a adeverit“ (vezi Dilema veche nr. 413, 12 ianuarie 2012): „Hollande a cîştigat în Franţa, Obama a luat al doilea mandat, Putin a luat al treilea mandat...! Exact cum mi-ai spus tu!“ Eu vorbeam, dar djina tăcea, îmbufnată.

„Dar ce s-a întîmplat?“ – am întrebat-o. „Ce te întristează? Şi unde e jartiera roşie?“ La care ea mi-a retezat-o, abrupt precum versantul de sud al Everestului: „Auzi, ştii ce? Lasă glumele, că eu am venit aici pentru altceva!“

99,99999% din populaţia masculină a acestei planete (indiferent de specie) ştie că în cazul în care feminina spune să laşi glumele, atunci să te-aştepţi la imprevizibil.

„Uite ce e“ – a zis ea –, „apreciez oarecum că ai scris nu’ş’ce roman cu brunete pe plaje, dar cred că e timpul să caşti ochii la problemele reale ale feminităţii din lume!“

La aceste cuvinte, m-a trecut un fior, vă jur. Plus că djina m-a fulgerat cu privirea ei nr. 14, cea care ar despica în două, pe lung, un brad semeţ din Munţii Vrancei (laolaltă cu munţii, se-nţelege). „Tu ai aflat ce s-a întîmplat în India?!“ – mi-a şuierat ea. „Într-o seară, acum o lună, şase derbedei au atacat o studentă de 23 de ani, care venea de la un film, au violat-o, fata a intrat în comă şi a murit! S-a lăsat cu proteste de stradă, cu o minicriză politică...! Problema e că violurile în India sînt precum reclamele la N24 TV – dese şi nebăgate-n seamă! Modelul indian dominant e cel al bărbatului ce ridică o sprînceană şi femeia, gata, cade pe spate; uită-te la filmele lor, să vezi! E o problemă gravă!“ – spunea djina.

„Aşa e... am auzit cîte ceva“ – am bînguit eu.

„Dar şi în China e ceva crunt!“ – a ţipat atunci frumuşissima, cît să-mi opăresc mîinile cu ceai. „Peste 600 de femei se sinucid acolo zilnici! Ştiai asta?“ (Eu am dat din cap, că nu.) „Jumătate din sinucigaşele dintr-o zi, din lume, sînt chinezoaice! De ce? Pentru că societatea tradiţională – ca şi în India – n-a ţinut pasul cu modernizarea femeii, cu intrarea ei în şcoli şi în uzine! De-aia!“

„Dar ce...“ – am dat eu să întreb, la care djina m-a fulgerat iarăşi: „Să-ţi spun cum e şi prin ţările arabe? Chit că arăboaicele sînt femei tari şi răbdătoare (măcar nu se sinucid!), să ştii că n-au viaţă uşoară! Uită-te la Morsi, noul preşedinte cairot, să vezi cum va impune el egiptencelor să poarte toate voal!“

„Dar ce pot eu face...?“ – am reuşit atunci să şoptesc. „Nu poţi face nimic“ – m-a săgetat djina –, „pentru că specia voastră a luat-o razna! De la ecograf vi se trage! În China, în India, în Arabia, se produc adevărate infanticide – şi voi tăceţi! Cum văd embrion de fetiţă, cum întrerup sarcina! Praful o să se aleagă de voi! În China, azi, se nasc 117 băieţi la fiecare 100 de fete – şi încă n-a pătruns ecograful prin toate satele! Pentru prima dată în evoluţia voastră, sînteţi mai mulţi bărbaţi decît femei! Războaiele şi haosul or să vă pască!“

Eu doar o priveam, năuc. Şi tot ea mi-a zis: „Şi-ntr-un astfel de context dramatic, te rog... te rog... te rog... nu cumva să-ndrăzneşti să-mi vorbeşti despre poliţista violată vreme de un an, pe la voi prin Oltenia!“

Ei bine, de-aici încolo mi s-a rupt filmul şi chiar nu mai ştiu ce s-a întîmplat. Pesemne că, în faţa unei asemenea perspective (bărbaţi mulţi, femei puţine – adică exact invers faţă de clasa mea din liceul de filologie!), m-a luat cu leşin. După un răstimp... mă trezesc... eram tot la masa de scris... „am visat“ – îmi spuneam... –, casc ochii... şi... ce văd? Chiar peste tasta laptopului, o neagră jart...

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.