Victoria cu dublu tăiş a dlui Putin

Un bărbat politic pe nume Vladimir Putin a scos din pălărie (în 2008) un alt bărbat politic, pe nume Dimitri Medvedev – după cum şi dl Putin fusese în 1999 scos din pălărie de tătucul său politic (fostul preşedinte – şi primul – al Rusiei, Boris Elţîn). În virtutea acelui agreement, dl Medvedev a devenit preşedinte, iar dl Putin prim-ministru (păstrînd frîiele puterii). Acestui episod din 2008 puteţi să-i spuneţi cum vreţi: fie un gentlemen agreement, fie o copie după schiţele amare ale lui Cehov, fie doar o hibă a Constituţiei ruse. De la început, între Putin şi Medvedev a existat o înţelegere: ca peste patru ani să facă rocada, dl Putin redevenind preşedinte iar dl Medvedev preluînd prim-ministeriatul. Iată-ne, azi, ajunşi la soroc: Rusia trece acum prin alegeri prezidenţiale.

Primele două mandate ale dlui Putin (2000-2008) au fost un succes. Rusia de azi e un stat care a păstrat mentalitatea imperială, dar nu şi graniţele imperiului de altădată. Condusă de un ţar sau de un prim-secretar, ieşind la paradă cu icoane sau cu fotografiile lui Lenin, Rusia ultimelor secole tot imperiu a fost. În 1991, acest imperiu de jure s-a păbuşit; de facto, însă, rana persistă: aşa cum cei cărora li se amputează un picior au impresia încă multă vreme că-l simt acolo unde fusese, ceva similar se petrece aici. În toţi anii ’90, două sentimente au animat în paralel inima şi spiritul Rusiei: pe de o parte, bucuria redescoperirii libertăţii, iar pe de altă parte, nostalgia după statutul/puterea/imperiul de altădată. Cele două sentimente au mers în paralel, dar nu şi uniform: pe măsură ce gustul noii libertăţi s-a acrit, nostalgia după vechea ordine (imperială, nu ideologică) a devenit mai acută.

Odată ajuns preşedinte, Vladimir Putin aici a izbîndit: a redat concetăţenilor sentimentul acestei puteri (sau dîrjava, cum se spune pe-acolo). A profitat de preţul în creştere al petrolului & gazelor pentru a spune alor săi că Rusia nu mai depinde de creditorii externi; a stabilit deal-uri avantajoase cu Germania sau Italia şi a angajat (la propriu, pe bani) un fost cancelar german (G. Schröder), dîndu-le astfel de înţeles alor săi că Rusia nu mai aşteaptă la uşa celor mari, ci că şi-a dăltuit propria uşă, la care alţii vin să bată. Apoi, Putin – care, printre altele, e şi judokan – le-a ars una după ceafă oamenilor (aparent cei mai) puternici din Rusia: oligarhii creaţi în deceniul Elţîn, care strînseseră în cîţiva ani averi fabuloase şi pe care rusul generic n-avea cum să-i iubească. Lovindu-i la ficaţi (sau trimiţîndu-i fie într-o puşcărie siberiană, fie într-un exil de lux la Londra), Putin a mers la inima rusoaicei & rusului de rînd. În toamna lui 2001, Rusia lui Putin s-a dovedit foarte empatică faţă de America lui Bush, care doar ce fusese lovită în Turnurile gemene; făcînd aceasta, şi-a legitimat propriul război împotriva islamiştilor (ceceni ş.cl.) din Caucaz. Cînd nu i-a plăcut cum se comportă unele state ex-sovietice (independente acum faţă de Moscova – precum Ţările Baltice, Ucraina, Moldova sau Georgia), Putin s-a încruntat la ele cu diverse nuanţe: unora le-a căzut sistemul informatic, alţii s-au trezit fără gaze în butelii, altora li s-a găsit plumb în vinul pe care-l vindeau pe piaţa rusă, iar preşedintele altora a fost ameninţat – bref – că va fi spînzurat de boaşe. Toate aceste gesturi – şi încruntări – au sporit faima lui Putin printre ai săi. În 2008, la finele celui de-al doilea mandat, el era la o cotă de încredere (spre 80%) pe care un lider dintr-o ţară democratic-occidentală n-o poate avea decît noaptea, în vise.

Numai că asta a fost odată. În septembrie anul trecut, cînd Putin & Medvedev şi-au recunoscut trucul (şi trocul), Rusia a fost străbătută de un freamăt nervos. În decembrie 2011 şi în februarie a.c., Moscova a văzut cele mai mari demonstraţii de protest din ultimii 20 de ani. Celor ce nu-l mai vor, Putin le-a răspuns cu mitinguri ale simpatizanţilor săi şi cu promisiuni că Rusia se va înarma mai bine – şi va deveni şi mai puternică.

În aceste zile, Vladimir Putin va fi reales preşedinte (nu are un contracandidat pe măsură) pentru un al treilea mandat (de şase ani, începînd de acum). Teoretic, în 2018 mai poate candida o dată şi poate astfel rămîne preşedinte pînă în 2024 – caz în care ar deveni, cu 20 de ani petrecuţi la cîrmă, al doilea cel mai longeviv lider al Rusiei contemporane (după Stalin, care a domnit 29 de ani). Prin acest al treilea mandat, Putin îşi asumă un mare risc – cred. Dată fiind cota sa ridicată din 2008, şansele de a-i dezamăgi pe ruşi în anii următori sînt extrem de mari. Urciorul frumos poate merge o dată la apă, poate merge şi-a doua oară. A treia oară, nici apa nu va mai părea la fel de dulce şi nici urciorul la fel de frumos. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.