Vecinii

M-am apucat să scriu textul acesta din cauza unui status pe Facebook al unui amic: „Un vecin bun este acela care nu îşi pune parolă la reţeaua de Internet wireless.“ De cîte ori, prin locuri departe de casa mea şi care nu beneficiau de Internet – asta pînă să se inventeze cel la purtător –, am vizitat agitată lista cu wifi, ca să constat cu amărăciune că toate reţelele erau parolate. Şi mereu am mulţumit în gînd, cu un zîmbet luminos, vecinului generos al gazdei mele care a binevoit să nu-şi paroleze netul, oferindu-mi astfel, fără măcar să ştie, un lucru fundamental: contactul cu „vecinii“ mei.

Un amic îmi povestea că îl rugase o prietenă ca, deoarece locuieşte singură, dacă nu „activează“ deloc trei zile pe Facebook, să dea buzna peste ea cu Poliţia. Facebook e fereastra cu perdele trase pe jumătate, a casei noastre. Dacă vecinul nu vede mişcare trei zile, e natural să cheme Poliţia. Sau măcar să vină să bată la uşă, să vadă ce se întîmplă.

Le pun studenţilor întrebarea „cîţi dintre voi interacţionează cu vecinii?“ – destul de des, ca să primesc, an după an, acelaşi răspuns: poate o mînă solitară ridicată, pierdută prin spatele clasei, cînd am noroc. Nu faptul că lumea nu mai interacţionează cu vecinii mă surprinde – nu e deloc o noutate –, ci faptul că încă nu e conştientizată instituţionalizarea acestei noi forme de vecinătate, care nu se mai întîmplă pe scara blocului sau pe strada din sat, ci pe Facebook.

Vecini care văd şi ştiu mai mult decît observăm noi activ. Cînd scrii un e-mail şi ţi se răspunde, e clar pentru toate părţile cine e implicat, ca şi cînd inviţi un prieten la masă, ştii că vine. Cu vecinii, reali sau de Facebook, habar n-ai ce şi cînd şi cum văd, la ce se uită, care fragment din viaţa ta cotidiană le trece prin faţa ochilor ca o fracţiune de scurtmetraj din care fiecare înţelege cam ce se poate.

Andra Matzal a scris pe www.totb.ro un text foarte frumos despre vecini. Am trăit şi eu grade diferite de vecinătate, de la împărţit o casă cu (prea) mulţi oameni pînă la aflat că exista o coreeancă la un etaj mai jos, abia cînd mi-a bătut Poliţia în uşă, în dimineaţa în care s-a sinucis. (Faptul că nu sînt nici măcar la jumătatea unui text despre vecini, şi Poliţia a fost deja numită de trei ori e o discuţie în sine pe care o las pentru altă dată.) M-au întrebat foarte politicos, printre altele, dacă mi s-a părut ceva suspect la ea, în ultimul timp. Nu o văzusem în viaţa mea; în lunile de cînd locuiam în clădirea respectivă, nu mă ciocnisem pe scări cu nimeni. În discuţia de la Poliţie a fost aruncat, la un moment dat, ca un cartof într-o supă cu de toate, şi un hikikomori. Noninteracţiunea e dusă la extrem de unii tineri din Japonia, reuniţi sub această etichetă, care trăiesc într-o izolare socială aproape totală; despre ei au curs găleţi de cerneală şi litri de sudoare sociologică, i-am observat recent chiar şi în presa românească.

Venind într-o zi către casă am ascultat la BBC Radio 4 o emisiune în care invitata explica cum, în Anglia, aspiranţii clasei muncitoare la clasa de mijloc s-au trezit confruntaţi cu ceva absolut surprinzător şi neaşteptat: mobilitatea socială aduce cu ea însingurare. Casele nu mai sînt perete în perete, ci detaşate, eventual cu o curte (mare) împrejur; omul nu mai ia autobuzul sau trenul, ci are automobil proprietate personală; agonisirea a tot felul de buffer-uri pe post de indicatori sociali care atestă sporirea gradului de confort se traduce, de fapt, prin izolare: necesitatea tot mai mică de a interacţiona cu (sau mai bine zis „a te freca de“) oameni, inclusiv vecini şi/sau familie, atunci cînd nu-ţi propui activ să o faci. Dezbaterea publică din ultimele zile, în Anglia, rezumă foarte bine acest drept la noninteracţiune: e legitim sau nu să vorbim la telefonul mobil, în timp ce sîntem „procesaţi“ de persoana de la casa unui magazin /supermarket?

Depresia la membrii clasei muncitoare ajunşi în stadiul de middle-class s-a dovedit galopantă iar această „izolare“ părea, din statistici cel puţin, unul din motivele principale. Nici în coşmarurile lor cele mai sumbre oamenii aceia nu şi-au imaginat că a fi mai înstărit înseamnă de fapt să nu mai ai vecini şi, în ultimă instanţă, să fii singur.

Nu ştiu dacă trebuie să mergem atît de departe încît să spunem că viaţa middle-class e un ocean de singurătate, eu aş compara-o cu dating-ul: îl vezi pe celălalt doar atunci cînd ambele părţi se pun de comun acord, sînt bine-dispuse, odihnite, parfumate. Cu vecinii mei de pe Facebook cam aşa stau lucrurile. Nu că ţin neapărat să văd pe peretele cuiva scris „azi am fost la medic şi am aflat că s-ar putea să am cancer în fază terminală, săptămîna viitoare vin rezultatele şi am să ştiu mai mult, vă ţin la curent!“ Şi, totuşi, şuvoiul de poze cu vacanţe, aniversări şi reuşite ale vecinilor mei virtuali îmi pare cam ştirb.

La fel de ştirb ca frînturile de contact, de data asta exclusiv neparfumat, cu vecinii mei reali, pe care, în ultimii doi ani, i-am văzut exclusiv cu ocazia declanşării alarmei. De cutremur, foc sau persoană suspectă în clădire. (Instituţia alarmei, precum cea a Poliţiei, merită o discuţie separată.) De la prima alarmă am învăţat, după un duş rece de penibil, să mă duc la culcare într-o ţinută care îmi permite, la nevoie, să mă teleportez afară din casă într-un minut şi să fiu suficient de decentă pentru a înfrunta „vecinătatea“. Cu vecinii mei reali n-am avut ocazia să mă întîlnesc pe scări, la lumina zilei, să am un contact social standard de bună-ziua, dar i-am văzut de multe ori în pijamale, buimaci şi abia treziţi din somn, boscorodind că sînt obligaţi, din nou, să stea afară juma’ de oră în frig. Un fel de hiperintimitate intrusivă, cam ca în spital.

Dacă chiar am fi vecini, i-aş vedea pe oamenii aceştia şi în chiloţi pentru că au uitat să-şi tragă perdeaua, dar şi în rochie de seară, la cina la care i-am invitat. Aş şti cît de urît pot să înjure la ora 4 dimineaţa, dar şi cît de frumos pot să vorbească despre misterele lumii, aşa cum o facem, iar şi iar, duminica pe băncuţă. Nu cred că am să mă mut într-un eco-village şi nici nu visez la un falanster. Mi-aş dori doar ca aceste două forme de vecinătate, de pe Facebook şi din clădire, să se confunde. À bon voisin, salut!

Raluca Nagy este antropolog, dr. în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.

Foto: L. Muntean