V-am înţeles, a spus generalul De Gaulle...

Odată consumată frumoasa şi dramatica aventură napoleoniană, cel de-al doilea imperiu colonial francez începea după 1830, odată cu progresiva cucerire a Algeriei. De la începutul secolului al XVI-lea, acest teritoriu era formal sub suzeranitatea Imperiului Otoman – numai că amprenta administrativă otomană scade masiv de-a lungul secolului al XVIII-lea, astfel încît în iunie 1830, debarcînd 37.000 de soldaţi în portul Sidi Ferruch, Franţa şi-a închipuit că va culege Algeria ca pe un fruct copt. N-a fost aşa. Corpul de armată francez n-a avut de luptat cu otomanii şi nici cu britanicii – cei care s-au opus feroce după 1832 au fost algerienii, sub conducerea cîtorva lideri locali, precum emirul de numai 24 de ani atunci Abdel Kader ben Muhiedin. Vreme de 15 ani, acesta a animat o lungă gherilă împotriva francezilor – gherilă pe care el, savant al Coranului, o va numi război sfînt (nu era nici primul şi nici ultimul război sfînt al arabilor împotriva occidentalilor).

În contextul prezenţei – şi mai apoi plecării, acum 50 de ani – a francezilor din Nordul Africii, Algeria a fost mereu un caz aparte. Percepută la Paris ca fiind mai importantă decît Maroc sau Tunisia, Algeria va fi piatra tombală pentru istoria şi legenda colonist-civilizatoare a Franţei. Deznodămîntul dosarului algerian a fost mai dramatic decît celelalte din zonă – de aici şi traumele memoriei, care-l însoţesc încă.

În vara lui 1954, principalele oraşe ale Algeriei erau agitate de ciocniri între naţionaliştii locali şi suporterii politici ai statu quo-ului. În toamna aceluiaşi an se structura un partid revoluţionar, Frontul de Eliberare Naţională şi braţul său armat, Armata pentru Eliberare Naţională (ALN) – care în noaptea de 31 octombrie/1 noiembrie 1954 lansa în ţară o serie de atentate: ferme, depozite şi birouri de poliţie incendiate, şapte francezi împuşcaţi şi mai mulţi răniţi; o zi roşie a tuturor sfinţilor (Toussaint rouge), ce reprezintă începutul războiului de independenţă algerian.

Pe 7 ianuarie 1957 începea „bătălia pentru Alger“. Capitala devenea cîmp de luptă şi, simultan cu acţiunile armatei franceze, tot mai mulţi tineri algerieni intrau în mişcarea de rezistenţă. Ironia istoriei: păstrînd proporţiile, Franţa era pusă în situaţia de a combate o mişcare de partizani similară cu propria sa luptă anterioară de maquis împotriva armatei naziste. Trauma Franţei prinsă în război a fost reală şi ea a afectat politica, presa, mediile intelectuale, academice, sindicale sau militare. În Algeria, francezii pieds noirs, simţindu-se trădaţi de patria-mamă, devastau instituţii de stat. Haosul de acasă şi criza de legitimitate din Algeria deschideau la Paris drumul unui Salvator: pe 1 iunie 1958, generalul De Gaulle era invitat să revină la conducere, iar Adunarea naţională îi conferea „puteri depline“ pentru următoarele şase luni şi „puteri speciale“ în chestiunea algeriană.

Pe 4 iunie ’58, De Gaulle făcea primul său voiaj la Alger şi, din balconul guvernatorului, rostea celebrele patru cuvinte Je vous ai compris! – cuvinte din care fiecare, francez sau algerian, putea înţelege ce vrea. V-am înţeles!, dar drumul spre finalul conflictului era încă lung. Rezervorul de violenţă din Algeria era intact, de ambele părţi. În februarie 1961 lua naştere – în mediul francezilor din Algeria – Organizaţia Armată Secretă (OAS), care în aprilie următor încerca un puci (nereuşit) împotriva Parisului (şi a politicii lui De Gaulle). În paralel, în Franţa, la Evian, debutează pe 20 mai ’61 negocierile între guvernul francez şi o delegaţie a FLN. OAS va încerca cel puţin două atentate la adresa generalului De Gaulle – pe 8 septembrie 1961 şi pe 22 august 1962.

În 1961 şi 1962, 800.000 (din cei aproape un milion) de francezi din Algeria reveneau în Franţa – o ţară pe care cei mai mulţi dintre ei n-o ştiau decît din poveşti de familie.

Pe 3 iulie 1962, după ratificarea acordurilor franco-algeriene de la Evian, Algeria devenea independentă. Astăzi, la 50 de ani distanţă, războiul memoriei între Paris şi Alger e departe de a se fi consumat – la fel şi traumele asociate conflictului de atunci. În 2011, vîntul revoluţionar al Primăverii arabe a ocolit Algeria – nu pentru că situaţia de acolo ar fi fost impecabilă, ci pentru că ţara a trecut între 1992 şi 1997 printr-un devastator război civil, care a marcat generaţiile recente. Ca multe alte state bogate în hidrocarburi, economia Algeriei de azi are datele unei economii rentiere, în care statul, prin exploatarea materiilor prime, încearcă să menţină pacea socială.

De unde se vede că independenţa, per se, nu rezolvă toate problemele unei ţări. 

(fragment din volumul Lumina nu vine mereu de la Răsărit. România, Occidentul şi lumea arabă, în pregătire la Editura Curtea Veche)

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011. 

Mai multe