Unde ne sînt statuile?

Spuneam odată că cele mai frumoase statui din Bucureşti, poate chiar singurele, sînt Monumentul Aviatorilor (Lydia Kotzebue, în colaborare, se zice, cu Iosif Fekete-Negrulea), Vladimir Ghica (D. Anghel, prezentat chiar sub regimul comunist, într-o expoziţie de neuitat, sub numele de "Cărturarul", fiindcă monseniorul murise în închisoare) şi Ion I.C. Brătianu, de Mestrovici. Nu-mi trece prin gînd să-mi iau vorba înapoi. Dar a venit timpul să ne întrebăm de ce nu se face nimic pentru a recupera statuile care marcau altădată în centrul Capitalei un stil de civilizaţie. Revenirea lor, după ce au fost înlăturate la bolşevizarea României, n-ar fi decît un act de dreptate, care a întîrziat prea mult. Ar da centrului istoric un caracter retro, restabilind astfel o continuitate. Mă gîndesc, de pildă, la statuia care din 1907 domina Piaţa Romană, a lui Lascăr Catargiu. Autorul ei, Antonin Mercié (1845-1916), fiind specializat în figuri istorice, îl făcuse şi pe Al. Lahovary în 1905, după un Wilhelm Tell la Lausanne şi o Jeanne d’Arc în satul natal al eroinei. Şeful conservator, strîns în redingota lui de bronz, nu era nici mai bine, nici mai rău decît Mihai Viteazul al lui Carrier-Belleuse şi a fost chiar menţinut pe lista oficială a monumentelor istorice din 1955. După un an sau doi, cînd i-a venit rîndul să fie doborît de pe soclu, a căzut în cap şi aşa, cu capul teşit, era păstrat undeva, în dosul Casei Scînteii. Poate că n-ar fi imposibil să fie reparat. Lahovary a scăpat ca prin minune de distrugere. Mergînd mai departe, către Universitate, pe partea stîngă a bulevardului, era statuia lui Take Ionescu, inaugurată în 1931 şi dărîmată şi ea din aceeaşi pornire duşmănoasă contra personalităţilor care clădiseră aici un stat european. "Cred în victoria Aliaţilor aşa cum cred în lumina soarelui" - declarase acest patriot român în zilele de restrişte de la sfîrşitul lui 1916, şi aceste cuvinte erau gravate pe unul dintre medalioanele care încingeau soclul. Se apelase la un sculptor francez, Ernest Dubois (1863-1930), a cărui inspiraţie provenea din tendinţa de revanşă patriotică din Franţa de după războiul din 1870. Tot lui i se încredinţase monumentul lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, răspîntie care avea atunci, în 1903, ca şi acum, un rol central în viaţa oraşului. Acolo, personajul era reprezentat între două figuri alegorice: România jună rupîndu-şi lanţurile la declararea independenţei şi România muncitoare încununîndu-l cu lauri pe omul politic liberal. Meritele care-i asigură lui Brătianu locul în recunoştinţa naţională au fost, mai degrabă decît momentele simbolice 1848-1866-1877, silinţele sale de a organiza într-un echilibru statornic România modernă. A reconstitui după fotografii aceste lucrări este încă o datorie amînată. La rondul din faţa bisericii greceşti, unde s-a aşezat un bust al lui Bălcescu, de Paul Vasilescu, frumos, dar total nepotrivit cu locul, îşi avea statuia, din 1895, fostul primar Emanoil Protopopescu-Pache, a cărui administraţie, în anii 1888-1891, a contribuit mult la modernizarea Capitalei şi la deschiderea bulevardelor din centru. Sculptorul a fost Ioan Georgescu, primul român care a îmbrăţişat această carieră artistică şi profesorul lui Brâncuşi. Probabil, ar fi mai uşor de copiat, dacă nu cumva este şi astăzi ascuns prin vreun depozit. În sfîrşit, e firesc să se caute un mijloc de a reface statuia ecvestră a lui Carol I, ridicată în 1939, la centenarul regelui, între Palat şi Fundaţie. Cercetări la muzeele închinate marelui Mestrovici la Zagreb şi la Split ar găsi, poate, ceea ce sperăm. Şi atunci, în 2009, cînd se împlinesc 170 de ani de la naşterea Maiestăţii Sale, cît de mîndri am fi să avem iarăşi o operă a ilustrului artist croat!