Unde (mai) plecaţi de acasă? – la Cuibul Rîndunelelor

M-am tot întrebat unde pleacă domnii şi doamnele de o anumită vîrstă de acasă, pe o vreme ca asta. Deşi ninge, e frig, se circulă îngrozitor de prost, înotînd prin munţi de zăpadă, pe trotuare pline de nămeţi şi bălţi, păzite veşnic de maidanezi pestriţi, autobuzele sînt ticsite de bătrînei şi bătrînele, ieşiţi… habar nu am de unde şi încotro se îndreaptă. Probabil, s-au lăsat şi ei „vrăjiţi“ de îndemnul domnului prim-ministru de a-şi lăsa maşinile acasă şi de a se perinda prin oraş. Sau poate vor să-i facă în ciudă domnului primar şi vor să-i arate că nesimţirea şi tristeţea de prin troiene sînt de luat în seamă. Habar nu am... Erau acolo, în autobuz, cu pungile lor de plastic şi sacoşele de rafie, blindaţi de fulare, căciuli, mănuşi şi cojoace, transpirînd la greu, bombănindu-i „pă ăştia mai tineri, care n-au pic de respect“. De altminteri, cam aşa se întîmplă în mai toate zilele; în căutarea de pătrunjel, bătrînii ies din casă şi aleargă între Rahova şi Matache, doar-doar or găsi ceva legumă mai ieftină. Sau asta am vrut eu să cred, pînă astăzi, cînd...  

El: oacheş, doar un dinte de aur îi luminează faţa, la 77 de ani (că a zis) încă se mai crede Don Juan, un fular roşu aruncat în jurul gîtului, la palton pepit, calitatea prima, o căciulă de astrahan pusă pe-o ureche. Stă comod pe bancă. Ea: la 55 de ani (că a zis), blondă, cu ochii albaştri spălăciţi, o frumuseţe apusă, din care au rămas doar buzele roşii ca focul, intens rujate, pantaloni de trening albaştri, asortaţi la fesul tot albastru, volubilă şi veselă, se sprijină de banca domnului. „Mi-am lăsat maşina acasă, deşi înoţi pă străzile astea. Da’ v-am zis, trebuia să plec că se apropie.“ „Ce se apropie, Mariano?“ întreabă el. „Păi, nunta de argint, bre, nu-ţi zisei?“ „Îhî!“ dete el din cap. „Facem nuntă mare, bre. Chembălău, nu glumă“, se lăudă femeia. „Cum aţi dus-o?“ „Ei“, oftă femeia, „Aşa ş-aşa. Ce mai contează? Nuntă mare să fie, bre. Sîntem luaţi de 35 de ani, bre... Uite cum trecură – 35 de ani“, repetă apăsat femeia mîndră de viaţa ce se duse. „Acasă?“ „Ei, acasă pă dracu! Doamne, iartă-mă, că azi e sărbătoare mare, trei sfinţi deodată. Şi Vasile, şi Grigore, şi Ion. Nu acasă, bre. Doar n-o să las toată gloata să-mi murdărească covoarele. Ia, gîndeşte şi matale, toţi ăştia cu ţuică, cu vin, cu sarmale pîn’ casa mea? Nu, bre, îi duc la terasă. D-aia plecai d-acasă, să văd terasa. Mare, bre, asta de la Cuibul Rîndunelelor. Îmi plăcu. Vrei să stai înăuntru, stai înăuntru. Vrei afară, stai afară pă terasă. Lăutar îl pui pă tuciuriu ăsta lu’ matale, de-l vezi mata în oglindă. Îţi zice nişte alea de te doare la inimă.“ El ridică ochii spre oglindă: şoferul autobuzului, oacheş şi... un dinte de aur îi lumină faţa. „Şi cum faci: cu plocoane, fără plocoane?“ „Păi, trebuie să le cer bani. E un milion două sute tacîmul. Io fac doar nunta, cine vrea să vină plăteşte, şi-mi lasă şi mie ceva acolo.“ „Da’ rochie ai?“ „A... nu-mi fac eu probleme. Am una verde, numai lame, adusă din Spania. Dacă o vezi... Şi mai am una. Am, bre... nunta să fie.“ „Da’ cît ai, tu, Mariano?“ Femeia se intimidă dintr-odată. I se păru foarte incomod să-şi spună vîrsta, aşa, în gura mare, deşi tot în gura mare dezvălui toată viaţa ei... de paradă. Îi şopti discret bătrînului la ureche. Surd, bătrînul n-auzi şi se enervă: „Zi mai tare, Mariano, ce, ţi-e ruşine? Io am 77.“ „Bine, bre, am 55“, zise femeia, înroşindu-se... „Aşa... 55 zisei. Eşti tînără, dragă“, o complimentă bătrînul, strigînd de auzi juma’ din autobuz. „Şi bărbac-tu?“ „El face 57, acu, în martie“, prinse curaj Mariana. „Şi, d-aia ziserăm noi, să facem nuntă mare, imediat după Paşti. Deşi o să fie cam frig...“ Discuţia eşuă apoi în frig, zăpezi, Oprescu, blesteme şi altele de-ale iernii, mai puţin interesante. 

Dar am aflat unde se duc bătrînii cînd pleacă de acasă... la Cuibul Rîndunelelor – îşi pregătesc nunţile de aur şi argint, îşi dreg toaletele, prepară meniuri. Carevasăzică, au treburi importante, de-aia sînt toată ziua, bună ziua, prin gloată şi troiene, prin tramvaie şi autobuze...  

P.S. Din curiozitate, am căutat pe Google restaurantul cu pricina. Şi... chiar are terasă, şi saloane, şi.... Abia aştept să vină şi nunta mea...  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.