Un vizitator din 1913

24 martie 2008   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Nu cred că a fost vreodată semnalată - în afară doar de presa de atunci pe care n-o am la îndemînă - vizita la Bucureşti a unui prieten al lui Marcel Proust. Însemnările lui de călătorie n-au apărut, la Paris, decît după douăzeci de ani, în 1933, sub titlul Notes. Journal d’un musicien. Autorul, Reynaldo Hahn, fusese unul dintre răsfăţaţii acelei epoci care a meritat să i se zică "frumoasă". Aceste pagini de jurnal sînt pline de reflecţiile unui estet în muzeele pe care le vede, în atelierele artiştilor care-l primesc, la expoziţiile la care se duce, la spectacolele la care asistă. Dintre pictori îl preferă pe Monet, admiră sculpturile lui Rodin, iar în materie de muzică gustul său îi alege pe Brahms, Gounod, Saint-Saëns şi, îndeosebi, pe César Franck (Vinteuil al lui Proust!). Observaţiile lui în Franţa, Spania sau Italia nu sînt numai ale unui călător cultivat, ci ale cuiva care trăieşte în artă şi pentru ea. În acelaşi timp, mondenitatea influenţează mereu punctul său de vedere, al unui obişnuit al saloanelor şi chiar, la Londra sau la Bucureşti, al curţilor regale. În România el a ajuns în 1913, trecînd prin Viena şi Budapesta spre Berlin, în cursul unui turneu de conferinţe, ca reprezentant al Cercului Analelor, o instituţie care organiza propaganda culturală franceză. La Bucureşti şi la Brăila, melomanii locali i-au cerut să cînte, ca să profite de prezenţa unei celebrităţi europene. Avem astfel descrierea unor recitaluri de pian şi muzică vocală, deci lieduri compuse de el. Pentru a se pregăti, Hahn le-a citit în tren pe Martha Bibescu şi Carmen Sylva, dar i-a plăcut doar prima. Cu altă ocazie, se referă la Anna de Noailles, adoptată ca poetă franceză. Gazda lui la Bucureşti a fost Elena Văcărescu, alături de care le-a întîlnit pe Zoe Caribol şi Alexandra Fălcoianu: numele uneia dintre ele îmi aminteşte casa în care locuia, între Calea Victoriei şi Lascăr Catargiu, dărîmată în 1989, iar cealaltă îşi are o statuie graţioasă la Bellu. Din aceleaşi cercuri a văzut-o pe "prinţesa C." adică, probabil, pe Maruca Cantacuzino, "pedantă", şi pe Constantin Brâncoveanu pe care-l cunoscuse la Paris, unde el publica o bună revistă literară, La Renaissance Latine. Pe acesta l-a regăsit cu plăcere "deputat, mare proprietar, preşedinte al unui spital, jucînd rolul său princiar cu o hărnicie lăudabilă şi folositoare". Fiica ministrului Franţei la Bucureşti, "frumoasă, măritată cu un român", este Yvonne Blondel-Cămărăşescu, al cărei jurnal din timpul războiului a fost de curînd editat şi se citeşte cu interes. Călătoria pînă la Brăila, cu trenul, durează şase ore, traversînd "cîmpii posomorîte şi cenuşii", iar, acolo, oraşul i se pare "cel mai sărac, cel mai gol, cel mai rudimentar pe care l-am văzut vreodată". Totuşi, concertul, precedat de o cuvîntare a drei Văcărescu, a atras un public elegant, fracuri, uniforme şi toalete feminine acoperite de paiete. La dineul oferit de un milionar evreu, armator, lăutari ţigani cîntă "Marsilieza" pentru oaspete. Despre români s-a convins că, fiind "colonie romană", în al cărei aliaj au intrat puţin slavii, dar influenţa germană a rămas superficială, vor făuri cîndva o ţară puternică şi strălucitoare. Această impresie i-au dat-o domnii la conversaţia cărora asistă la Capşa, unde pilaful cu raci şi frigăruile sînt delicioase. Capitala schiţează o asemănare cu Petersburgul. Pe Calea Victoriei, o mare fotografie a lui Reynaldo Hahn este expusă în vitrina unui magazin de muzică. În alt cartier există negustorii de covoare, mai scumpe sau mai ieftine, dar întotdeauna negociate cu viclenii de bazar oriental. Drumul spre Cotroceni, unde artistul era aşteptat de prinţesa Maria, l-a îngrozit: "Hîrtoape, gropi, moviliţe, un noroi de cinzeci de centimetri; eşti aruncat în aer, apoi te scufunzi în şanţuri adînci, apoi te hurducă, apoi te opreşti, apoi te caţeri pe un povîrniş abrupt, toate astea pe întuneric". Palatul e hidos şi musafirul crede că aşa, "oriental sau slav", l-a vrut gustul naţional. "Pardoseala de faianţă albastră, zidurile aurii, lămpile încrustate în perete, jilţurile de formă bizantină din lemn poleit, ca nişte mobile de teatru, un pian aurit, pictat cu buchete de crini etc." Această decoraţie extravagantă era completată cu mulaje după Donatello, cu fotografii de tablouri de Boecklin şi cu portretele unor persoane în veston sau taior încadrate în rame bizantine. La curte sau pe stradă, aceeaşi bunăvoinţă candidă, acelaşi orgoliu naiv.

Mai multe