Un fenomen al naturii - Păunescu

11 noiembrie 2010   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Prima dată l-am văzut pe Adrian Păunescu de departe. Era pletos şi rubicond, la nici 40 de ani, animat de o energie stranie, nestăpînită, uneori luciferică şi alteori jucăuşă. Conducea cea mai completă publicaţie a vremii, anima o emisiune la Radio (joia, seara, acolo auzeai şi refrene patriotarde, dar şi Beatles) şi, mai ales, păstorea un cenaclu cu care bătea ţara, printre mări de tineri care-i veneau în cale. Mi-l aduc aminte, deci, aşa: el şutînd într-o minge, într-o seară de decembrie 1982, înaintea unui spectacol pe care trubadurii lui urmau să-l dea acolo, pe un stadion plin de puştani şi ex-puştani olteni. Pe vremea aceea, a şuta într-o minge pe un stadion din Craiova era precum rostise J.F. Kennedy, în inima Berlinului, Ich bin ein Berliner. N-am să uit niciodată – şi nu am o explicaţie cum de aşa ceva fu posibil în era ceauşistă – că, după şuturile lui Păunescu în acea minge, peluza stadionului a început să strige Păunescu-al nostru e / Cel mai bun din resere. Un refren care lui i-o fi plăcut, cred – dar şi unul care, printr-un mănunchi de invidii, vanităţi şi slăbiciuni (şi ale altora, şi ale lui), l-a condus la excomunicare politică în vara lui ’85, cînd Păunescu a pierdut revista, emisiunea radio şi cenaclul. 

Într-o vreme în care conceptul de vedetă era trecut la index, el era o vedetă care tuna pe stadioane pînă noaptea tîrziu, recitînd versuri sau slogane care, în gura lui şi-n mintea noastră, chiar sunau mobilizator (măcar cîteva ore, după care vraja se spărgea). Într-o seară de primăvară, tot la un cenaclu, un tînăr din tribună a luat un steag şi a dat să intre în arenă. Miliţienii i-au ieşit în cale şi l-au blocat. Şi Păunescu a început să ţipe la miliţieni: „Luaţi mîna de pe acest tînăr! Nu sînteţi aici ca să blocaţi tinerii să fluture steagul ţării lor, dacă asta vor“ ş.a.m.d. – adică genul de fraze rebele care lui îi ieşeau foarte bine, iar pe puştani îi încălzea deplin. Am fost de faţă. Am fost la acel cenaclu, în acei ani. Am fost acolo de bunăvoie, fără convocator şi fără bilete băgate pe gît de la UTC. Cenaclul „Flacăra“ rămîne un fenomen în sine, lung (1000 şi ceva de spectacole?), alambicat şi complex, iar cine-l expediază univoc sub sigla cultului personalităţii conducătorului cred că greşeşte. Sigur că azi e uşor să spui că mergeam la Cenaclu pentru că nu aveam parte de concerte Depeche Mode sau Def Leppard. Că îl priveam pe Păunescu şutînd baloane pentru că nu puteam vedea baloanele Samanthei Fox, de exemplu. Dar nu cred că Păunescu făcea ca Madonna sau Duran Duran să nu vină atunci în România. Păunescu a fost acuzat de multe, dar dacă o anume generaţie de români a avut cît de cît idee despre un anume mistreţ cu colţi de argint (din poemul altui scriitor!), atunci are şi ceva merite. 

Apoi l-am văzut pe Adrian Păunescu mai de-aproape. Mai întîi într-o emisiune TV, unde ne-am luat în colţi neargintaţi după trei minute, cu plăcere reciprocă. Ulterior, colegi în Senat (el, preşedinte al unei comisii, iar eu vice), aveam uşile la depărtare de-o secretară una de alta. Eu beam ceai iar el o cafea la fel de modestă, evident că ne-am luat iar în colţi, pe nimicuri, apoi ne-am împăcat, iar ne-am mai tachinat, iar ne-am mai împăcat şi tot aşa – ceea ce între olteni se produce uşor, fără contuzii morale, ba chiar cu un oarecare amuzament. Deşi i-am intrat în casă, nu-s dintre cei care să-l fi cunoscut profund (mă întreb cîţi or fi); dar un lucru n-am văzut la el vreodată: ranchiună. Era încăpăţînat cît cuprinde – şi dintr-odată devenea concesiv. Se aprindea uşor, ca iasca-n august – dar apoi, repede, îl vedeai cu apa ochilor licărind, ca o fîntînă somnambulă. Cît am fost ministru, nu mi-a cerut nimic pentru el sau pentru copiii lui – în schimb, venea la mine, pe ascuns („Ca să nu afle Voronin!“, spunea), cu prieteni de-ai săi basarabeni, pentru benigne probleme legate de vize sau de paşapoarte.  

Odihnească-se-n pace! nu i se aplică lui Adrian Păunescu. Dacă dincolo e o altă existenţă, el nu se va odihni nicicum. El a fost ca un fenomen al naturii. Precum ploaia de vară, enervantă dacă te prinde cînd îţi vopseşti gardul, sau încîntătoare dacă eşti cu iubita într-un foişor din parcul gol. A fost precum zăpada de ianuarie, care-i plăcută dacă eşti încotoşmănat pe sanie şi care-i groaznică dacă ai cizmele sparte. În calităţile şi-n contrastele sale, în tumultul şi-n sensibilitatea lui, în ambiţia-i de-a fi peste tot şi-n ascunzişurile lui periodice, acest om n-a avut nimic ordinar. În el s-a strîns ceva din flacăra şi din melancolia unei jumătăţi de secol XX şi, după cum Istoria l-a urcat sau l-a coborît, iată-l intrînd şi pe el în istoria României recente, pletos şi rubicond şutînd spre o poartă pe care tot el se repede s-o apere. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.

Mai multe