Tristeţea plătitorului de cursă lungă

După flacăra violetă, România trece printr-o nouă isterie: salariile de lux. Sume la care ecranul mental al multor pensionari ar da eroare sînt aruncate pe bandă rulantă în mass-media. Într-o democraţie de mahala şi un capitalism de cartier, discuţiile despre salariile de lux sînt sarea şi piperul din ciorba de cantină numită România. Frustrarea se adună mlaştină sub covorul roşu al încasatorilor de lux. State de plată fac înconjurul României. Cine dă. Cine ia. Cine „fură“. Se urlă.

Din păcate, majoritatea dezbaterilor despre salariile unor funcţionari publici, despre pensiile/indeminizaţiile şi sporurile unor angajaţi din companiile de stat (sau la care statul este acţionar majoritar, precum Fondul Proprietatea) nu au pătruns dincolo de ochiul dracului. Oricît de revoltătoare ar fi sutele de mii de euro încasate de angajaţi ai unor instituţii păstorite de stat, ele sînt oglinda perfectă a unui sistem tolerat de noi toţi. De la vlădică la opincă.

A ne rezuma la faptul că X sau Y încasează mii de euro lucrînd la stat înseamnă a simplifica peste măsură o realitate ale cărei cauze sînt mult mai profunde: lipsa unui raport just între muncă şi cîştig, între risc şi cîştig, între cîştig şi plus-valoarea adăugată de angajatul respectiv, fie că este vorba de şeful Fondului Proprietatea sau de un funcţionar de stat. Desigur, aproape jumătate de milion de euro (salariul plus sporurile încasate de ex-şeful Fondului Proprietatea) reprezintă o sumă consistentă şi la Bucureşti, şi la Londra sau Washington. Dar problema nu derivă din suma absolută, ci din lipsa unor repere reale pentru evaluarea efortului „din spatele ei“. Cum şi cine măsoară competenţa unor administratori peste averea statului, a unor funcţionari din posturi bănoase, aleşi pe criterii politice, lipsite de transparenţă? Există o bază sănătoasă pentru a putea evalua în ce măsură riscul şi responsabilităţile asumate de un director, funcţionar, preşedinte de bancă sînt pe măsura salariului său? Cu ce sînt mai mari responsabilităţile unui bancher, administrator de fond de investiţii, faţă de cele ale guvernatorului Băncii Naţionale, de exemplu? Există un raport just şi justificabil între valoarea efortului depus şi remuneraţia primită?

Să nu ne comparăm, totuşi, cu alte democraţii europene doar pentru că am intrat în UE! Ar fi prea simplu să spunem că în alte ţări, la acelaşi nivel, se cîştigă dublu sau triplu. Ar fi o falsă raportare la o normalitate ce ne este (încă) mult prea străină. Mai mult, ar fi şi o ipocrizie pentru că, dacă ne raportăm la alte state occidentale, atunci ar trebui să aplicăm regulile şi principiile de dincolo peste tot, inclusiv în numirea unor funcţionari publici în astfel de posturi. Să fie aleşi pe principii de transparenţă, de exemplu. Să fie aleşi prin concurs. Să nu-şi mai negocizeze singuri salariile… şi lista ar putea continua.

Problema salariilor de lux ascunde însă o perversiune pe care două decenii de capitalism nu au eliminat-o: sistemul privilegiilor de la stat. A fost o perioadă în care mulţi români visau să lucreze la privat. Privatizarea, cu mic cu mare, devenise în anii ’90 simbolul mai binelui. Invidiaţi nu erau angajaţii de la stat, ci doar cei care făceau afaceri cu statul. Aceştia din urmă erau privilegiaţii, afaceriştii – termen ce a produs o deturnare parşivă a conceptului de antreprenoriat (dar asta e o altă discuţie). O slujbă la stat era preferată doar pentru siguranţa pe care o oferea, nu pentru cîştigul financiar. Altfel spus, angajatul la stat renunţa la un cîştig în favoarea unei mai mari certitudini a zilei de mîine, respectînd astfel un principiu de bază în capitalism – la risc mic, cîştig mic.

Dar iată că, după două decenii de capitalism de cumetrie, unii cumetri au început să migreze spre stat. Din nou, problema (în unele cazuri) derivă din lipsa unei legături reale între competenţă şi cîştigul obţinut. Sub acest aspect, ruptura se regăseşte însă la toate nivelurile societăţii – de la politicieni pînă la administratori de agenţii, terminînd cu tinerii care, pînă mai ieri (înainte de criză), emiteau pretenţii nejustificate în faţa angajatorilor, înainte de a-şi fi dovedit cunoştinţele/potenţialul.

Problema salariilor de lux este una a întregii societăţi. A unei societăţi în care scopul prim şi ultim rămîne arderea etapelor, fentarea evoluţiei fireşti prin încercarea de a ajunge fără a deveni. Efectul: perpetuarea acestei situaţii adînceşte în mentalul colectiv sentimentul acut de lipsă de echitate, de nedreptate. Iar preţul pe care-l plătim cu toţii constă în incapacitatea de a construi ceva durabil într-o societate dominată de inechitate. Şi nu mă refer aici la conceptul de inechitate socială vehiculat de stînga politică. Ci la acea inechitate care derivă din încălcarea continuă, flagrantă, a principiilor contractuale dintre stat şi cetăţean, la inechitatea ce derivă din perpetuarea unor false valori şi ierarhii. Sistematic. De sus în jos.

De aceea, pentru cei care încă aspiră la o Românie a bunului-simţ, tristeţea plătitorului de cursă lungă nu vine din faptul că X lucrează pe mii de euro la stat, ci din convingerea că, deşi merge la vot şi îşi plăteşte taxele – într-un cuvînt, îşi face datoria faţă de societate –, nu poate avea acces la beneficiile ei decît dacă va continua să fenteze ici-colo regulile competiţiei deschise. Din sentimentul oportunităţilor furate sau prea puţin oferite aşa cum trebuie.

Adina Sădeanu este jurnalistă specializată în probleme economice.