Treptele Casei Poporului

„Din zelul stupid al unor politruci şi «comandanţi» am fost trimis, începînd cu 1985, în coloniile militare de muncă. În ultimii trei ani de regim comunist am trudit la cel mai important bastion ceauşist, la complexul megalitic din inima Capitalei, denumit CASA REPUBLICII. Au murit în jurul meu soldaţi şi cadre militare, am văzut oameni schilodiţi fizic şi psihic, am coborît treptele, multe, ale umilinţei şi batjocurii. Ani de zile mi-am purtat prin praful şi noroaiele şantierelor, ca pe o povară, nu numai gradul de locotenent şi numele, dar şi demnitatea, care constituiau motive de batjocură pentru oameni ce nu citiseră, în viaţa lor, o singură carte. Am fost scuipaţi şi pălmuiţi, loviţi peste ochi cu caietele de comandanţi de plutoane în care eram puşi să scriem zi şi noapte programe nătînge, inutile. Aceste programe ucideau raţionamentul, secau mintea şi inima ofiţerului. (…) Rupţi de familiile lor, sute, mii de ofiţeri şi subofiţeri au eşuat în divorţuri şi despărţiri, din cauza programelor de lucru inumane, mii de copii au rămas fără taţi. Străluciţi absolvenţi ai instituţiilor militare, tanchişti, aviatori, artilerişti, marinari, piloţi de vînătoare şi bombardament au fost folosiţi ani de zile ca salahori, trimişi la «cursuri de şantierişti», deprofesionalizaţi. Pregătiţi să meargă, atunci cînd ţara le-o va cere, «la victorie sau la moarte», mulţi au sfîrşit în mod nedemn, căzuţi de pe schele, acoperiţi de straturi de pămînt surpat, înecaţi în bazine, striviţi de roţile camioanelor. Mulţi dintre ei s-au sinucis sau au fost trecuţi în rezervă, victime ale capriciilor unor colonei zeloşi sau ale unor generali şi miniştri (ai apărării) fanatici.“ 

Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, 1992

Pe aceeaşi temă, citiți interviul „Şi pietrele vorbesc...“.