Trenurile noastre toate...

Nu ştiu dacă ţie, cititorule, ţi s-a întîmplat să ai vreun moment de euforie patriotică. Să crezi că nu sîntem nici chiar atît de răi cum ne cred unii, nici chiar atît de înapoiaţi, nici chiar atît de necivilizaţi şi că aştia sîntem, cu bune şi rele... Astfel de optimisme patetice îmi treceau mie prin minte după cîteva dezbateri frumoase în Dealul Copoului... Dar, în miez de zi fierbinte şi muncitorească, a trebuit să iau drumul către casă... cu trenul. Şi...

„Trenurile nu oferă viteza şi confortul necesar pentru a înlocui maşina“ – recunoştea, acum cîteva zile, ministrul Transporturilor, explicînd de ce nu prea se avîntă, da’ deloc, pe căile ferate. Dispreţ total pentru funcţia după care a alergat atît... Cu maşina, se vede.

Or, cînd trebuie să ajungi la celălalt capăt al ţării, din obligaţii de serviciu, nedecontabile, n-ai ce face, te urci în tren, spui un „Doamne ajută!“ şi...

Asta a trebuit să fac de 1 Mai muncitoresc, cînd trenurile domnului Relu Fenechiu, după cum se lăuda, zburau către mare cu 200.000 mile pe oră, ajungînd – vai! – în două ore. Mare scofală! La 14,20 trecute fix, eram în trenul Iaşi – Bucureşti, care ar fi trebuit să ajungă la destinaţie, aşa, pe la 21,30... Vagoane – vreo trei. Locomotiva: una, ca vai de ea. Mi-am zis atunci: „Dea Domnul să ajung acasă“, cu optimismul zburdalnic al proaspetelor amintiri, fără să bănuiesc că mă va ajunge gîndul din urmă. Călători: puţini, o duzină cu toţii. Viteza: de Personal, deşi descrierea era de Inter Regio. Da’ cum nu ştiu ce este acest IR, aveam doar pretenţia să ajungă la timp...

Optimismul meu de ţară frumoasă şi bogată a început să cam scîrţîie cînd trenul s-a urnit din gară. Era fără prea mare chef, abia de-şi tîrîia roţile, oprindu-se mai des decît mi-aş fi putut închipui, scurgîndu-se cu mare încetineală spre munţi... Aveam, în schimb, aer condiţionat, de mare viteză. Ţiuia de-mi crăpau urechile: în compartiment, pe hol, oriunde... Controlorul m-a „asigurat“, plictisit, că nu se va opri pînă la Bucureşti, că-i din cabina mecanicului şi el n-are ce să-i facă. I-am sugerat să coboare la prima staţie şi să rezolve. M-a privit din vîrful celor 150 de kile, strecurînd un „Aş! Las’ că merge şi aşa.“

Şi uite-aşa, s-a mai clătinat un pic dorul meu de ţară frumoasă... La Focşani, ne-am oprit de tot şi ne-am aşternut pe plictis de 1 Mai... Şi, cum mă plictiseam eu mai abitir, în aşteptarea unei lămuriri politicoase cu privire la situaţia apărută, tărăboiu’ izbucni. Strigăte, zbierete, urlete, înjurături de „să vă ardă focurile iadului“ şi draci şi dumnezei şi multe alea (de înroşeau chiar şi albăstreala scorojită a vagoanelor) se înălţau către cer. Un guiţat lugubru de porc înjunghiat mă lipi de geam. Dar... nimic spectaculos: o turmă de conaţionali romi încerca să urce în tren, fără bilet, bineînţeles, împingînd teatral şi cu mare hărmălaie un cărucior şi un presupus „handicapat“ (corect politic: „persoană cu dizabilităţi“). Puradeii priveau amuzaţi cum şatra îşi punea poalele-n cap, transpirînd pentru o juma’ de vagon... S-au potolit brusc, s-au aşezat cuminţi pe peron, şi-au scos seminţele, ţigările, PET-turile, şi au făcut umbră trenului vreo două ore... pînă cînd „umbra“ a părăsit, în sfîrşit, Focşaniul... Între timp, naşul mi-a explicat, cu acelaşi sictir, că a „crăpat“ locomotiva şi-a trebuit să vină alta, tocma’ de la... Mărăşeşti. „Şi dacă se strică şi asta?“ l-au întrebat tovarăşii mei de suferinţă. Ridică din urmă sastisit şi indiferent, spre disperarea tovarăşilor mei. Tovarăşii – doi tineri blindaţi de tehnologia prezentului occidental – nu-şi imaginaseră, cînd îşi cumpăraseră bilete de avion, la miez de noapte, că trenurile, trenurile româneşti îi vor împiedica să zboare către lumi normale.

Şi cînd a trebuit să ajung la toaletă, după lungi şi grele reţineri, pestilenţialitatea patriotică mi-a distrus optimismul, pentru următoarele milenii.

Pe la Ploieşti, aveam deja jumătate de valiză pe mine şi, uluită de fiorii arctici, mă ghemuisem în uşă, sperînd să nu mă ajungă. „Aţi îngheţat, ai?“ m-a trezit maliţios controloarea. „De ce nu ziserăţi să opresc nenorocirea asta?“ m-a apostrofat. „Se poate?“ am întrebat năucă. „Ete că da. Da’ dacă vă place răcoarea, staţi la răcoare.“ Am ajuns în Bucureşti la miezul nopţii, rebegită, cu guturai şi fără iluzii de ţară frumoasă.

Citii acu’ că domn’ ministru ne propune trenuri low-cost. Or, mă întreb aşa: dacă la preţurile actuale, condiţiile sînt de clasa a XI-a, cu bani mai puţini ce va mai fi? Locuri pe acoperiş? Opriri dese, prin pădurile Mărăşeştilor, pentru trebuinţele firii? Să mă tot apuce euforiile patriotice...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.