Trecutul: mai-mult-ca-perfect (II)
Casa boierească de tip oriental, cu profilul specific care apleacă peste stradă o loggie închisă ("sacnasiu"), imita modelul de la Istanbul. Interiorul era, ca în Fanar, împodobit cu panouri pictate cu vedute (panorama unui oraş: "era frumos zugrăvite Ţarigrad şi Moscovia", cum spune o cronică din 1765) sau cu stucaturi tencuite asemenea celor de pe zidurile bisericii de la Fundenii Doamnei, proiecţie a unei grădini vrăjite, cu păuni şi chiparoşi. Piesele cele mai valoroase ale mobilierului erau oglinzile în ramă poleită şi, pentru a cita acelaşi izvor, "dulapuri de argint şi altele cu sidefuri, toate în Veneţia lucrate cu multe meşteşuguri". O generaţie mai tîrziu, cînd prinţul de Ligne vizita Iaşii sub ocupaţie rusească, în 1788, el a suit scările unor case boiereşti al căror plan îl descrie, cu foişor la intrarea unicului etaj, cu o sală mare din care se desfăceau odăi în dreapta şi în stînga şi cu un cerdac la capăt, deschis spre grădina cu havuzuri şi chioşcuri: "de beaux jardins romantiques", spune seniorul de la Beloeil. Arhitectura care predomină în cealaltă capitală românească, cea meridională, este un amestec de tradiţie ţărănească şi de modă orientală, vizibil în tranziţia de la prispă la geamlîc. Iată cum arăta, în 1831, o casă din mahalaua Olarilor: "dedesuptul acestor case are două prăvălii, în una cîrciumă cu odaia sa, are şi pivniţă, de ia ca la opt buţi, şi altă prăvălie este simigerie cu odaia ei. Deasupra prăvăliilor are patru odăi, cu un iatac şi cuhnie, în mijloc are sală, din partea podului are galerie şi scară". În curte, lîngă grajd, era "plimbătoarea", adică WC-ul. Cît despre casele boierilor, să-l ascultăm pe Ion Ghica, amintindu-şi despre cea în care a copilărit, pe malul Dîmboviţei: "namile de case, cu pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi, sagnasie, odăi mari de musafiri, sofragerie de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi bolte învîrtite, beciuri şi pimniţe pe dedesubt; învelitoarea de şindrilă mai naltă decît casa şi cu streaşina scoasă de jur împrejur de doi coţi. De-a rîndul, pe lîngă zidul curţii, în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logofeţi, grajduri, şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fînărie şi lemnărie". Decoraţia interioară era încredinţată unor pictori germani sau italieni, care se aventuraseră pînă aici şi care acopereau pereţii şi tavanul cu divinităţile Olimpului. Primii paşi către modernizarea meşteşugului construcţiei în Bucureşti nu se puteau face fără "arhitecton": cel dintîi pe care-l cunoaştem, un ardelean după nume, apare în 1819. Ca şi medicii, aceşti profesionişti erau de import şi biografiile lor arată că, înainte de a ajunge la noi, cutreieraseră prin Orient: Johann Freiwald lucrase la Ianina pentru Ali paşa. Societatea pe care au găsit-o la noi, pînă la iniţierea indigenilor în acest domeniu, era încă extrem de conservatoare, atîta timp cît comerţul şi creditul erau în mîinile balcanicilor, deprinşi cu casele turceşti, cu verande pitoreşti, iar meşteşugarii sau podgorenii erau prea săraci ca să se gîndească la un tip nou de locuinţe. Ceea ce s-a petrecut în Balcanii otomani prin diferenţierea socială şi economică a micilor producători a avut aici un alt resort. Burghezia pe care ne-au lăsat-o moştenire fanarioţii şi care a continuat să crească după 1821 se ascunde sub titlurile boiereşti pe care le achiziţionează. Este de fapt o birocraţie: primul rang al carierei care dădea dreptul la condiţia nobiliară era cel de "conţopist". Devenind funcţionar, românul pătrundea în rîndurile, din ce în ce mai numeroase, ale elitei. Părăsea atunci moda orientală pentru a adopta costumul "evropenesc", îşi comanda mobile şi trăsuri din străinătate, prin urmare va ţine să se mîndrească cu o locuinţă modernă. Dar, ieşind din solidaritatea breslei negustoreşti sau meşteşugăreşti, el ţintea la ascensiunea sa individuală şi casa pe care şi-o construieşte acum nu priveşte nici în dreapta, nici în stînga, închisă în curtea sa de la care se iese în stradă, printr-o cărare şerpuind printre alte parcele. Îngrămădirea de clădiri din centru nu suporta nici o ordine, după cum relatează un ofiţer austriac venit la Bucureşti în 1855. El recunoaşte că "valahul este foarte abil şi avid de cultură", dar oraşul nu i-a fost pe plac şi îşi rîde de pretenţia localnicilor de a-l numi "Micul Paris". Ca "străin dintr-o ţară civilizată", cum se socotea pe sine căpitanul Dietrich, el a păstrat tonul de cenzor, dar nu s-a putut împiedica să aprecieze luxoasele magazine din Lipscani, care erau atunci comparabile cu magazinele vieneze. De asemenea, l-au impresionat palatele marilor boieri, "încărcate de străluciri orientale şi eleganţă occidentală; scările, chiar şi hall-urile sînt tapetate cu covoare dintre cele mai scumpe, împodobite cu oglinzi aurite, cu statui de bronz şi chiar cu tablouri rare". Acest somptuos decor - observă el cu acreală - este "după gustul cel mai modern franţuzesc. Numai ceea ce vine din Franţa şi în special de la Paris e admirat". Cu mai multă îndreptăţire, el a criticat lipsa de civism a celor bogaţi: "nici o ofrandă de bună voie pentru binele oraşului". La fel judecase, cu douăzeci de ani înaintea lui, un militar german mai celebru, însuşi Moltke, avînd despre cele văzute la Bucureşti o formulă lapidară: "cele mai păcătoase colibe lîngă palate în stilul cel mai nou şi lîngă vechi biserici de stil bizantin". Contrastul sărăciei şi opulenţei îi dăduse ideea de graniţă între două lumi: "Asia cu Europa par că se ating în acest oraş". Superficialitatea imitării Occidentului, remarcată şi de alţi observatori străini din aceeaşi epocă de tranziţie, este simbolizată de intenţia de a introduce iluminatul cu gaz aerian, o inovaţie la nivel european, cînd abia erau pietruite cîteva străzi (nu s-a realizat atunci, în 1858, ci în 1871).