Trebuia sau nu incinerat Sergiu Nicolaescu?

Cu toţii bănuiam – ne-o şi spunem, în exces – că e dificil să trăieşti în România. Sergiu Nicolaescu, fără voia lui, ne-a arătat în ăste zile că, la noi, ceea ce urmează după viaţă e încă şi mai greu de suportat! Riscurile la care, aici, se expune un om notoriu prin moartea-i sînt extreme. Rişti să-ţi fie descleiat coşciugul (în numele dreptului poporului de a te vedea!), să-ţi fie huiduită văduva, să-ţi fie număraţi banii şi, desigur, să fie inventariate & cartografiate paturile prin care ai trecut!

Sergiu Nicolaescu a fost un produs atipic al regimului comunist autohton. Rămîne de văzut dacă latura cantitativă a producţiei sale va prevala (sau nu) asupra laturii calitative. Nicolaescu a profitat de PCR şi PCR a profitat de Nicolaescu. Relaţia dintre regizor şi partidul unic a fost simbiotică: aşa cum se întîmplă ca vreo abilă păsăruică să stea pe spinarea unui rinocer masiv (şi el nu se supără pentru că ea îl apără de muşte), tot aşa relaţia defunctului regizor/actor cu aparatul de propagandă al defunctului PCR a fost una mai proprie parteneriatelor din natură decît dependenţelor din cultură. La începutul anilor ’90 eram şi eu mai curînd aspru cu producţiile sale filmice – cele istorice, mai precis. L-am întîlnit prin dezbateri TV şi prin conclavuri politice şi am purtat polemici decente pe tema aceasta. În rememorările sale, SN trăia într-o lume aparte, din care nu-l smulgeai (s-o recunoaştem: nu e nici primul şi nici singurul om în situaţia asta). Recita inovaţii tehnice şi regizorale de a căror existenţă nu-s convins – dar nici n-am pretenţia că m-aş pricepe în branşă. Mi-am încurajat studenţii să-i vadă filmele ca pe documente (grăitoare nu despre Istorie, ci despre comunism); unii dintre ei au făcut-o – precum dl Bogdan Jitea, care a realizat un film documentar şi un doctorat pe tema aceasta. În primăvara lui 2003 (!), am primit eu însumi din partea regizorului propunerea de a juca într-un film la care lucra (viitorul Orient Expres). Nu voi dezvolta aici acest capitolaş autobiografic (ar fi de tot hazul refuzul meu d’antan, credeţi-mă, şi nu se potriveşte cu momentul), dar l-am amintit doar pentru a spune că de atunci am rămas cu o oarecare simpatie – şi cu un semn al întrebării privitor la maniera în care, în ultimele două decenii măcar, regizorul îşi alegea unii „actori“.

Revin la filmele sale ante-1989 (singurele care contează, în opinia mea). Cu timpul, percepţia mi s-a mai echilibrat. Tind să nu mai fiu atît de aspru cu ele. Filmele marca SN nu pot fi judecate decît în paradigma epocii lor. Să fim serioşi: nimeni n-a învăţat Istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu – dar învăţa o anumită idee despre patrie, care era totuşi mai largă decît limba de lemn a propagandei acelui timp. Cu Dacii, Mihai Viteazul ş.a, Sergiu Nicolaescu a diseminat ceva informaţii despre trecutul nostru pe-acolo pe unde cărţile sau vorbele istoricilor ajungeau mai greu (într-o epocă în care, totuşi, găseai cărţi în orice magazin central sătesc!). A te război cu Sergiu Nicolaescu azi mi se pare futil – şi întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu e ce istorie se învăţa din filmele lui?, ci mai curînd de ce azi Istoria nu mai are loc în orarul elevilor?. Problema arzătoare nu e de ce filmele lui SN se proiectau prin căminele culturale săteşti ale anilor ’70 – ci de ce azi nu mai există nici o librărie prin vreun sat românesc (cît despre căminele culturale...). Bună sau rea, milioane de oameni au totuşi o imagine despre Mihai Viteazul (ce are, deseori, legătură şi cu filmul respectiv); cu regret o spun, dar în curînd vor trăi batalioane de concetăţeni care nu vor mai avea nici o imagine despre Mihai Viteazul. Cum o fi mai bine? – iată o dilemă. (Am şi-o certitudine: indiferent de ce aud şi de ce îmi veţi spune, eu tot rămîn la opinia că Nea Mărin miliardar e pe merit un film clasic deja al cinematografiei noastre!).

În fine, trebuia sau nu incinerat Sergiu Nicolaescu? Asta, pe bune, nu-i nici o dilemă. Penibilul „analizelor“ TV pe-această temă a fost enormisim. A fost un spectacol mai prost chiar şi decît cel mai prost dintre filmele lui Nicolaescu. A-i nega defunctului dreptul de a ieşi din lume aşa cum vrea el, a-i persifla văduva sau a-i analiza vîrsta sau haina de doliu („de ce albă, şi nu neagră?“), a-i număra banii din conturi şi copiii din flori – acestea nu-s respect, ci abjecţie.

Actorul francez Depardieu ameninţa recent că va pleca din Franţa (ba în Belgia, ba în Rusia) de frica taxelor. Nu exclud posibilitatea ca actori sau regizori sau scriitori români (sau orice român cît de cît normal la cap) să plece pe unde vor vedea cu ochii numai de teamă că moartea (şi mai ales zilele TV de după – vezi cazurile A. Păunescu, I. Darie etc.) i-ar putea surprinde pe undeva prin România!

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.