Trafic de armament pe piaţa ideilor

12 martie 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

O perspectivă pesimistă asupra fiinţei umane ar spune că individul e un etern şi vast cîmp de bătălie. Flacăra unui veşnic război arde pentru a-l ţine pe om – cu toate variaţiile terminologice de rigoare – în condiţia de

. Un prim cîmp de bătălie ar fi ceea ce gînditorii numesc, încă de la început, „gîlceava sufletului cu trupul“, conflictul interior, continua stare de beligeranţă între raţiune şi simţire. E cea mai ascunsă zonă de conflict, teritoriul interior al unor ciocniri crunte, dar şi principala resursă de definire a umanului. Mai departe, oricît de brutal ar suna, încep războaiele de suprafaţă, luptele pentru cucerirea fiecărui teritoriu, cît de mic, din spaţiul care ar delimita tot restul din ceea ce se numeşte… „om“. Mai întîi, e bătălia fără ocolişuri, asaltul primar care apreciază strict numeric orice anvergură a victoriilor – cîţi supuşi trec de la o stăpînire la alta. Ceva mai tîrziu, după Iluminism, natura definirii supusului capătă nuanţări cu totul noi. Încep tehnicile sofisticate de asediu şi competiţia de pe piaţa ideilor. Individul obişnuit nu mai e rechiziţionat brutal, ci tentat cu gîndiri cărora li se

de bună voie. Acum el trebuie înrolat în

unei idei şi pus în situaţia de a lupta pînă la capăt pentru ea. Mai tîrziu, pe măsură ce revoluţia industrială devine trecutul îndepărtat al celei informatice, concurenţa cruntă de pe piaţa ideilor naşte pieţe negre şi soiuri de trafic dintre cele mai sofisticate. Ideologiile – foste arme nucleare din arsenalul ideilor – devin elemente de muzeu al războiului, iar prim-planul e cucerit de sistemele antiidee, de contramăsurile discursive, de ultimă generaţie. Natura însăşi a ideii de stăpîn/învingător se modifică radical. Iar comerţul – în toate definiţiile sale, noţiunea care însoţeşte fiinţa încă de la început – odată devenit

, reinstaurează domnia primară a numericului în evaluarea victoriei, dar îl duce la un nivel nemaivăzut de rafinare a propriei definiţii. Fiinţa umană continuă să fie vînatul perfect. Odată „prinsă“, dă rezultate colosale la „domesticire“, iar dacă e „consumată“, nimic nu se aruncă, ceea ce face din ea prada absolută. 

Istoria tancului, ca maşină de luptă, traversează etape fascinante: de la rudimentele tehnologice care îl făceau o apariţie grozavă pe cîmpul de război, pînă la cîştigarea supremaţiei, rapid umbrită de apariţia soluţiilor antitanc şi de cursa naturală care face tancuri hipersofisticate, ca răspuns la incredibila dezvoltare a contramăsurilor, a răspunsurilor antitanc. Sau invers, dar sensurile şi direcţiile măsură/contramăsură nici nu mai contează. Povestea e identică în cazul tuturor celorlalte maşini de luptă, de la bastimentele navale – vase de suprafaţă sau submarine –, la aviaţie. Fiecare, la vremea sa, a făcut istorie şi a schimbat faţa războiului, pentru ca, destul de rapid, să piardă altitudine în supremaţia individuală, şi să intre în schemele din ce în ce mai complicate ale sistemelor de arme integrate, care duc „arta“ războiului mai „departe“. Succesiunea din ce în ce mai rapidă din interiorul mecanismului măsură/contramăsură a devenit logica însăşi a competiţiei, implicînd absolut tot ce e mai avansat în imaginaţia, în creativitatea fiinţei umane. Evident, cu condiţia să acceptăm felul acesta de a defini ideile de

şi

În teritoriul ideilor, dinamica e aceeaşi, iar cîmpurile de bătălie cunosc situaţii tactice perfect asemănătoare. La fel ca în războiul fizic, diversitatea beligeranţilor a schimbat în sine natura „războiului“. După cum, în istoria conflictului fizic, natura şi diversitatea centrului de comandă s-au diversificat – într-atît încît nu s-au schimbat doar tacticile, ci natura însăşi a războiului – în competiţia ideilor de consum situaţia e absolut identică. Ideile de forţă, vectorii care intră în luptă, cu scopul de a face „victime“ cît mai multe, se trezesc, imediat, cu răspunsuri strategice pe măsură, dar şi cu o întreagă piaţă a ideilor de gherilă. Aşa cum marile rachete intercontinentale din timpul Războiului Rece au devenit mijloace de descurajare, apoi legende cvasiactive, ultimele ideologii mari se îndreaptă spre paginile manualelor de istorie. Locul lor e luat mai degrabă de o dinamică decît de concreteţea unei noutăţi capabile să le înlocuiască. Iar în această dinamică, prim-planul e ocupat, uneori, de revelarea imensităţii pieţei negre, a dimensiunilor gherilei, a anvergurii colosale a traficului.  

Cu nişte ani urmă, în timpul bombardamentului american asupra Belgradului, un avion invizibil, Lockheed F-117 Nighthawk – o culme a tehnologiei avioanelor nedetectabile de la acea oră – a fost doborît de antiaeriana sîrbilor. La cîteva ore de la eveniment, pe tricourile unora dintre belgrădenii ieşiţi la marşuri pe bulevardele capitalei lor se putea citi: „Scuzaţi! N-am ştiut că e invizibil…“ Există teorii care spun că faptul în sine, doborîrea lui F-117, nici n-a avut loc. A fost o ficţiune care a stat la baza unei naraţiuni mobilizatoare. O naraţiune care a funcţionat, în fond, mai bine şi mai eficient, poate, decît o performanţă reală a antiaerienei sîrbeşti. Nici nu contează dacă faptul în sine e real sau nu. Ceea ce e important aici e conflictul măsuri/contramăsuri în teatrul de operaţiuni ale naraţiunii, ale poveştii capabile să schimbe starea de spirit a momentului şi rezultatul conflictului fizic.  

Rămasă în zona războaielor strategice, lumea veche nu pricepe încă faptul că vectorii ei narativi sînt greoi, alimentaţi cu combustibil ideologic fosil şi depăşit. Nişte vectori care încă mai au pretenţia, absolut ridicolă, că sînt nedetectabili.  

Garantat 100%

Mai multe